DECUBIT, s. n. / decubitus, s. m. / decubitus. [Lat. decu-bitus, de. [a decumbere – a se cuCca.} Atitudinea corpului uman culcat pe un plan orizontal; Intins pe orizontala. D. poate fi ctorsa/ (DD), ventral (DV) sau lateral (DL). D. este spontan si implica repaus, ceea ce Tl distinge de *pozitie. D. variaza cu varsta si starea subiectului: DD este eel mai free-vent; DV se observa la copii; DL In pleurezie, iar d. m cocos de pusca In meningita etc. D. acut sau d. ominosus (din lat. ominosus – de rau augur) reprezinta denumirea veche, desueta, a *escarei de decubit cu evolutie rapida ce apare la bolnavii care raman (imp Indelungat imobilizati la pat, Indeosebi la herniplegici. Var.: decubitus.
