VANCOMICINA KABI 500 mg
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
Vancomicina Kabi 500 mg pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare flacon conţine vancomicină 500 mg (sub formă de clorhidrat de vancomicină) echivalent la
500000 UI.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă.
“Masă poroasă de culoare albă până la crem.”
După reconstituire, se obţine o soluţie cu pH de aproximativ 3.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Vancomicina administrată intravenos este indicată în următoarele cazuri de infecţii severe cauzate de
bacterii Gram-pozitiv sensibile la vancomicină, care nu pot fi tratate, care nu au răspuns sau care sunt
rezistente la alte antibiotice, precum penicilinele şi cefalosporinele (vezi pct. 5.1).
- endocardită
- infecţii ale oaselor (osteomielită)
- pneumonie
- infecţii ale ţesuturilor moi
Atunci când este necesar, vancomicina trebuie administrată concomitent cu alte medicamente
antibacteriene. Acest lucru se aplică în special în tratamentul endocarditei.
Vancomicina poate fi utilizată pentru profilaxia perioperatorie împotriva endocarditei bacteriene, la
pacienţii cu risc crescut de apariţie a endocarditei bacteriene, atunci când urmează să li se efectueze o
intervenţie chirurgicală majoră (de exemplu, intervenţii cardiace şi vasculare etc.) şi nu pot să
primească tratament adecvat cu un antibiotic beta-lactamic.
Trebuie luate în considerare ghidurile oficiale cu privire la utilizarea corespunzătoare a
medicamentelor antibacteriene.
4.2 Doze şi mod de administrare
Doze:
Utilizarea intravenoasă (perfuzie) la pacienţii cu funcţie renală normală:
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani:
Doza zilnică recomandată pentru administrare intravenoasă este de 2000 mg, divizată în doze de
2 500 mg la fiecare 6 ore sau 1000 mg la fiecare 12 ore. Sau 30-40 mg/kg și zi în 2-4 administrări
zilnice.
Pentru endocardită bacteriană, schema de tratament general acceptată este vancomicină 1000 mg
intravenos la fiecare 12 ore, timp de 4 săptămâni, fie în monoterapie, fie în asociere cu alte antibiotice
(gentamicină plus rifampicină, gentamicină, streptomicină). Endocardita enterococică se tratează timp
de 6 săptămâni cu vancomicină în asociere cu o aminoglicozidă. Trebuie consultate ghidurile oficiale.
Copii și adolescenți:
Copii cu vârsta cuprinsă între o lună şi 12 ani:
Doza obişnuită pentru administrare intravenoasă este de 10 mg/kg pe doză, administrată la fiecare şase
ore (doza zilnică totală 40 mg/kg corp). Fiecare doză trebuie administrată într-un interval de timp de
cel puţin 60 minute.
Nou-născuţi (la termen):
Cu vârsta de 0-7 zile: o doză iniţială de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 12 ore.
Cu vârsta de 7-30 zile: o doză iniţială de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 8 ore.
Fiecare doză trebuie administrată într-un interval de timp de 60 minute. Monitorizarea atentă a
concentraţiilor serice de vancomicină este justificată la aceşti pacienţi.
Sarcină:
A fost raportat faptul că pot fi necesare doze semnificativ mărite pentru a atinge concentraţii serice
terapeutice la pacientele gravide - vezi pct. 4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea.
Pacienţi vârstnici:
Reducerea dozelor poate fi necesară într-o mai mare măsură decât este de aşteptat, ca urmare a
diminuării funcţiei renale (vezi mai jos).
Pacienţi obezi:
Este posibil să fie necesară modificarea dozelor zilnice obişnuite.
Pacienţi cu insuficienţă hepatică:
Nu există dovezi conform cărora doza trebuie redusă la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
Pacienţi cu insuficienţă renală:
Dozele trebuie ajustate pentru a evita atingerea unor concentrații serice toxice. La nou-născuţii
prematur şi la vârstnici, poate fi necesară o reducere mai mare a dozei decât ar fi de aşteptat, ca urmare
a diminuării funcţiei renale. Se recomandă monitorizarea regulată a concentraţiilor serice pentru aceşti
pacienţi, deoarece au fost raportate cazuri de acumulare, în special după tratament prelungit.
Concentraţiile serice de vancomicină pot fi determinate printr-o metodă microbiologică, metodă
radioimunologică, metodă imunochimică cu detecție prin fluorescenţă polarizată, metodă
imunochimică cu detecție prin fluorescenţă sau cromatografie de lichide de înaltă performanță.
Următoarea nomogramă, bazată pe valorile clearance-ului creatininei, este prezentată ca şi ghid pentru
ajustarea dozelor:
3
Clearance vancomicină (ml/min/kg) Doză vancomicină (mg/kg/24ore)
Clearance creatinină (ml/min/kg)
Nomograma dozelor pentru vancomicină la pacienţii cu insuficienţă renală
Nomograma nu este valabilă pentru pacienţii anefrici care urmează dializă. Pentru aceşti pacienţi,
trebuie utilizată o doză de încărcare de 15 mg/kg corp pentru a atinge rapid concentrațiile serice
terapeutice, iar doza necesară pentru a menţine concentraţiile stabile este de 1,9 mg/kg/24 ore.
Deoarece dozele unice de întreţinere de 250 mg până la 1 g sunt convenabile, la pacienţii cu
insuficienţă renală accentuată se poate administra o doză la fiecare câteva zile, în locul administrării
zilnice. În caz de anurie, se recomandă o doză de 1 g la fiecare 7-10 zile.
Dacă este disponibilă numai valoarea serică a creatininei, următoarea formulă poate fi aplicată pentru
a calcula clearance-ul creatininei:
Bărbaţi: Greutate (kg) x (140 – vârsta (ani))
72 x creatinina serică (mg/100 ml)
Femei: 0,85 x valoarea calculată prin formula de mai sus.
Pentru instrucţiuni privind prepararea soluţiilor, vezi pct. 6.6.
Monitorizarea concentraţiilor serice de vancomicină:
Concentraţiile serice de vancomicină trebuie monitorizate în cea de a doua zi de tratament, imediat
înainte de doza următoare şi la o oră după perfuzie. Concentraţiile terapeutice de vancomicină din
sânge trebuie să fie între 30-40 mg/l (maximum 50 mg/l), la o oră după terminarea perfuziei, iar
concentraţia minimă (cu puțin timp înainte de administrarea următoare) între 5-10 mg/l.
Concentraţiile trebuie monitorizate, în mod normal, de două sau trei ori pe săptămână.
Mod de administrare:
Vancomicina se administrează parenteral sub formă de perfuzie intravenoasă lentă (nu mai mult de
10 mg/min, timp de cel puţin 60 min) diluată în mod corespunzător (cel puţin 100 ml pentru 500 mg
sau cel puţin 200 ml pentru 1000 mg).
Pacienţilor care necesită o restricţie a aportului de lichide li se poate administra o soluţie de
500 mg/50 ml sau 1000 mg/100 ml. În cazul acestor concentraţii mărite, poate creşte riscul de apariţie
a reacţiilor adverse legate de administrarea în perfuzie. Cu toate acestea, reacţii legate de administrarea
în perfuzie pot apărea la orice viteză de perfuzare sau concentraţie.
Doza trebuie adaptată individual în funcţie de greutate, vârstă şi funcţia renală. Concentrațiile serice de
vancomicină pot fi determinate pentru a facilita ajustarea dozei.
Pentru informaţii privind reconstituirea medicamentului înainte de administrare, vezi pct. 6.6.
4
Durata tratementului
Durata tratamentului depinde de severitatea infecţiei, precum şi de progresul clinic şi bacteriologic.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la substanța activă vancomicină.
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Administrarea rapidă în bolus (de exemplu, timp de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune
arterială exagerată, inclusiv şoc şi rar, stop cardiac, reacţii de tipul celor histaminice şi erupţii
maculopapulare sau eritematoase (“sindromul omului roşu” sau “sindromul gâtului roşu”).
Vancomicina trebuie administrată într-o perfuzie diluată, cu durata de cel puţin 60 minute, pentru a
evita reacţiile care apar la perfuzarea rapidă. Oprirea perfuziei are ca rezultat, în mod obişnuit,
încetarea rapidă a acestor reacţii (vezi pct. 4.2 Doze şi mod de administrare şi 4.8 Reacţii adverse).
Deoarece are potenţial de ototoxicitate şi nefrotoxicitate, vancomicina trebuie utilizată cu atenţie la
pacienţii cu insuficienţă renală, iar doza trebuie redusă în funcţie de gradul de insuficienţă renală.
Riscul de toxicitate creşte, în mod apreciabil, odată cu concentraţii sanguine crescute sau cu
prelungirea duratei terapiei. Trebuie monitorizate concentraţiile sanguine şi trebuie efectuate cu
regularitate teste pentru funcţia renală.
De asemenea, administrarea vancomicinei trebuie evitată la pacienţii cu probleme auditive anterioare.
Dacă se utilizează la această categorie de pacienţi, doza trebuie ajustată, dacă este posibil, prin
determinarea periodică a concentraţiei sanguine a medicamentului. Surditatea poate fi precedată de
tinitus.
Vârstnicii sunt mai predispuşi la afectarea auzului. Experienţa obţinută cu alte antibiotice indică faptul
că surditatea poate fi progresivă, chiar dacă se întrerupe tratamentul.
Copii și adolescenți:
La nou-născuţii prematur şi sugari, poate fi adecvată confirmarea concentraţiilor serice dorite de
vancomicină. Administrarea concomitentă de vancomicină şi medicamente anestezice a fost asociată,
la copii, cu eritem şi reacţii eritematoase de tipul celor histaminice.
Utilizarea la vârstnici:
Scăderea fiziologică a filtrării glomerulare, odată cu înaintarea în vârstă, poate determina concentraţii
serice crescute de vancomicină, dacă doza nu este ajustată (vezi “Doze şi mod de administrare”).
Precauţii
Monitorizarea regulată a concentraţiilor vancomicinei în sânge este indicată în tratamentul pe termen
lung, mai ales la pacienţii cu disfuncţie renală sau cu deficienţe de auz, precum şi în cazul
administrării concomitente de substanţe nefrotoxice, respectiv ototoxice.
Dozele trebuie ajustate în funcţie de concentraţiile serice. Trebuie monitorizate concentraţiile sanguine
şi trebuie efectuate cu regularitate teste pentru funcţia renală.
Pacienţilor cu funcţie renală la limita inferioară şi celor cu vârsta peste 60 de ani trebuie să li se
efectueze teste repetate pentru funcţia auditivă şi pentru concentraţiile sanguine ale vancomicinei. Toţi
pacienţii cărora li se administrează acest medicament trebuie să efectueze periodic analize
hematologice, analize de urină şi teste pentru funcţia renală.
Vancomicina este foarte iritantă pentru ţesut şi determină necroză la locul injectării atunci când se
administrează intramuscular; trebuie administrată prin perfuzie intravenoasă. În cazul multor pacienţi
cărora li se administrează vancomicină, apar durere la locul injectării şi tromboflebită, care ocazional,
5 pot fi severe.
Frecvenţa şi severitatea tromboflebitei pot fi reduse la minimum dacă medicamentul este administrat
lent şi sub formă de soluţie diluată (2,5-5,0 g/l) şi dacă se schimbă prin rotație locul de perfuzare.
Utilizarea vancomicinei pe termen lung poate avea ca rezultat dezvoltarea microorganismelor
rezistente. Este esenţială urmărirea cu atenţie a pacientului. Dacă, pe durata tratamentului apare o
suprainfecţie, trebuie luate măsuri adecvate. În cazuri rare, au fost raportate cazuri de colită
pseudomembranoasă cauzată de C. difficile, la pacienţii cărora li s-a administrat vancomicină
intravenos.
Deoarece au fost raportate cazuri de hipersensibilitate încrucişată, vancomicina trebuie administrată cu
atenţie la pacienţii cu hipersensibilitate cunoscută la teicoplanină.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Administrarea vancomicinei în asociere cu medicamente anestezice a fost asociată cu eritem, reacţii
eritematoase de tip histaminic şi reacţii anafilactoide.
Au fost raportate cazuri conform cărora, frecvenţa reacţiilor asociate administrării în perfuzie creşte cu
administrarea concomitentă a medicamentelor anestezice. Reacţiile asociate administrării în perfuzie
pot fi reduse la minimum prin administrarea vancomicinei sub formă de perfuzie cu durata de 60
minute, înainte de inducerea anesteziei.
Utilizarea simultană sau ulterioară, sistemică sau topică a altor medicamente cu potenţial ototoxic,
neurotoxic sau nefrotoxic, ca de exemplu, amfotericină B, aminoglicozide, bacitracină, polimixină B,
colistină, viomicină sau cisplatină, atunci când este indicat, necesită monitorizare atentă.
Există un potenţial crescut de bloc neuromuscular asociat cu administrarea concomitentă de
vancomicină şi medicamente blocante neuromusculare.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Sarcina:
Nu există date suficiente privind siguranţa administrării vancomicinei în sarcină, la om. Studiile
toxicologice privind efectele asupra funcţiei de reproducere efectuate la animale nu sugerează niciun
efect asupra dezvoltării embrionului, fătului sau asupra perioadei de gestaţie (vezi pct. 5.3).
Cu toate acestea, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un potenţial risc de
ototoxicitate şi nefrotoxicitate embrionară şi neonatală. Prin urmare, vancomicina trebuie administrată
în sarcină numai dacă este absolut necesar şi numai după o evaluare atentă a raportului risc/beneficiu.
Alăptarea:
Vancomicina este excretată în laptele matern şi, de aceea, trebuie utilizată în perioada de alăptare
numai dacă tratamentul cu alte antibiotice a eşuat. Vancomicina trebuie administrată cu precauţie
mamelor care alăptează datorită potenţialului de apariţie a reacţiilor adverse la sugar (perturbare a
florei intestinale cu diaree, colonizare cu fungi de tipul drojdiei şi, posibil, sensibilizare).
Luând în considerare importanţa acestui medicament pentru mamele care alăptează, trebuie avută în
vedere decizia de a întrerupe alăptarea.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Vancomicina are o influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.
6 4.8 Reacţii adverse
În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a
gravităţii.
Următoarea terminologie a fost utilizată pentru a clasifica apariţia reacţiilor adverse:
Foarte frecvente (≥1/10); Frecvente (≥1/100 şi <1/10); Mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100); Rare
(≥1/10000 şi <1/1000); Foarte rare (<1/10000); Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată
din datele disponibile)
Perfuzie intravenoasă:
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice, asociate cu perfuzarea
intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.
Tulburări hematologice şi limfatice:
Rare: trombocitopenie, neutropenie, agranulocitoză, eozinofilie.
Tulburări ale sistemului imunitar:
Rare: reacţii anafilactice, reacţii de hipersensibilitate;
Cu frecvenţă necunoscută: reacție medicamentoasă cu eozinofilie și simptome sistemice (sindrom
DRESS).
Tulburări acustice şi vestibulare:
Mai puţin frecvente: pierdere tranzitorie sau permanentă a auzului;
Rare: tinitus, ameţeală.
Tulburări cardiace:
Foarte rare: stop cardiac.
Tulburări vasculare:
Frecvente: scădere a tensiunii arteriale;
Rare: vasculită.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale:
Frecvente: dispnee, stridor.
Tulburări gastro-intestinale:
Rare: greaţă;
Foarte rare: enterocolită pseudomembranoasă.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat:
Frecvente: exantem şi inflamaţie a mucoaselor, prurit, urticarie;
Foarte rare: dermatită exfoliativă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell, dermatoză buloasă liniară
IgA.
Tulburări renale şi ale căilor urinare:
Frecvente: insuficienţă renală, manifestată mai ales prin valori crescute ale creatininei serice;
Rare: nefrită interstiţială, insuficienţă renală acută.
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare:
Frecvente: flebită, înroşire a părţii superioare a corpului şi a feţei;
Rare: febră cauzată de medicament, frisoane. Durere toracică și la nivelul mușchilor spatelui.
Reacţii asociate cu administrarea intravenoasă:
Se pot produce reacţii anafilactoide în timpul sau la scurt timp după perfuzarea rapidă, reacţii care
includ hipotensiune arterială, dispnee, urticarie sau prurit. Pot să apară înroşirea pielii în partea
superioară a corpului (sindromul omului roşu), durere şi crampe toracice sau la nivelul muşchilor
7 spatelui.
Reacţiile se reduc atunci când se întrerupe administrarea, în general între 20 de minute şi 2 ore.
Vancomicina trebuie administrată în perfuzie lentă (cu durata mai mare de 60 de minute - vezi pct.
4.4).
Ototoxicitatea poate fi reversibilă sau permanentă şi a fost raportată în principal la pacienţii cărora li
s-a administrat o supradoză, la pacienţii cu antecedente de hipoacuzie şi la pacienţii cărora li s-a
administrat tratament concomitent cu alte medicamente ototoxice, de exemplu, aminoglicozide.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului
naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Se recomandă terapie de susţinere, cu menținerea filtrării glomerulare. Vancomicina este slab
eliminată din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală. Hemoperfuzia cu răşină amberlită XAD-
4 a fost raportată a avea beneficii limitate.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antibiotice de uz sistemic. Antibiotice glicopeptidice, codul ATC:
J01XA01
Mecanism de acţiune
Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic triciclic care inhibă sinteza peretelui celular la bacteriile
sensibile prin legarea cu afinitate mare de terminaţia D-alanil-D-alanină a unităţilor precursoare ale
peretelui celular. Medicamentul este bactericid în faza de multiplicare a microorganismelor.
Relaţia farmacocinetică/farmacodinamie
Activitatea vancomicinei este considerată a fi dependentă de timp.
Mecanism de rezistenţă:
Rezistenţa dobândită la glicopeptide este cel mai frecvent întâlnită la enterococi şi se bazează pe
dobândirea mai multor complexe de gene van care modifică molecula ţintă D-alanil-D-alanină la D-
alanil-D-lactat sau D-alanil-D-serină, care leagă slab vancomicina. Pentru unele tipuri de gene van a
fost raportată rezistenţa încrucişată cu teicoplanina. Genele van au fost rareori identificate la
Staphylococcus aureus, pentru care modificările în structura peretelui celular au determinat o
sensibilitate „intermediară” care este, cel mai frecvent, heterogenă.
Sensibilitate:
Vancomicina este activă în mod particular împotriva bacteriilor Gram-pozitiv, de exemplu, stafilococi,
streptococi, enterococi, pneumococi, clostridii şi bacil difteric. Bacteriile Gram-negativ sunt rezistente.
Prevalenţa rezistenţei dobândite poate varia geografic şi în timp pentru speciile selectate şi sunt
necesare informaţii locale privind rezistenţa, în special pentru tratarea infecţiilor severe. Dacă este
necesar, se va cere sfatul experților atunci când prevalenţa locală asupra rezistenţei este de aşa natură
încât utilitatea medicamentului, cel puţin în unele tipuri de infecţii, este îndoielnică.
8 Valori critice
Recomandările EUCAST (Comitetul European pentru Testarea Sensibilităţii Antimicrobiene)
Sensibil Rezistent
Staphylococcus spp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Enterococcus spp. ≤ 4 mg/l > 4 mg/l
Streptococcus spp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Streptococcus pneumoniae ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Bacterii anaerobe Gram-pozitiv ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Fără legătură cu o specie* ≤ 2 mg/l > 4 mg/l * Valorile critice fără legătură cu o anumită specie au fost determinate în principal pe baza datelor
farmacocinetice/farmacodinamice şi sunt independente de distribuţia CMI a anumitor specii. Acestea
trebuie utilizate numai în cazul speciilor pentru care nu s-au furnizat valori critice specifice şi nu
trebuie utilizate în cazul speciilor pentru care nu se recomandă testarea sensibilităţii.
Clase
Specii sensibile în mod obişnuit
Gram-pozitiv
Enterococcus faecalis
Staphylococcus aureus
Staphylococcus coagulase negative
Streptococcus spp.
Streptococcus pneumoniae
Clostridium spp.
Specii pentru care rezistenţa
dobândită ar putea fi o problemă
Enterococcus faecium
Rezistenţă moştenită
Bacterii Gram-negativ
Chlamydia spp.
Mycobacteria
Mycoplasma spp.
Rickettsia spp.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Vancomicina se administrează intravenos pentru tratarea infecţiilor sistemice. În cazul pacienţilor cu
funcţie renală normală, administrarea perfuzabilă a unor doze multiple de vancomicină 1 g (15 mg/kg)
timp de 60 de minute determină concentraţii plasmatice medii de aproximativ 50-60 mcg/ml,
20-25 mcg/ml şi 5-10 mcg/ml, imediat, după 2 ore şi, respectiv, după 11 ore de la încheierea perfuziei.
Administrarea în perfuzie a unor doze multiple de 500 mg timp de 30 de minute produce concentraţii
plasmatice medii de aproximativ 40-50 mg/l, 19-20 mg/l şi 10-11 mg/l imediat, după 2 ore şi,
respectiv, după 6 ore de la încheierea perfuziei. Concentraţiile plasmatice obţinute după administrarea
de doze multiple sunt asemănătoare cu cele obţinute după o doză unică.
În cazul administrării orale, vancomicina, având polaritate crescută, este practic neabsorbită. Se
regăseşte după administrare orală în formă activă în scaun şi, de aceea, este un chimioterapic potrivit
pentru colita pseudomembranoasă şi colita stafilococică.
Distribuţie
La concentraţii plasmatice de vancomicină de 10-100 mg/l, legarea medicamentului de proteinele
plasmatice este de aproximativ 30-55%, măsurată prin ultrafiltrare.
După administrarea intravenoasă a clorhidratului de vancomicină, concentraţii inhibitoare se regăsesc
în lichidul pleural, pericardic, ascitic şi sinovial, în urină şi în lichidul de dializă peritoneală şi în
ţesutul auricular atrial.
În cazul meningelui neinflamat, vancomicina traversează bariera hemato-encefalică numai într-o mică
9 măsură.
Eliminare
Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al vancomicinei este de 4-6 ore în cazul pacienţilor
cu funcţie renală normală. În primele 24 de ore, aproximativ 80% dintr-o doză administrată de
vancomicină este excretată în urină prin filtrare glomerulară. Disfuncţia renală întârzie excreţia
vancomicinei. La pacienţii anefrici, timpul mediu de înjumătăţire plasmatică este de 7,5 zile.
Medicamentul se metabolizează într-o foarte mică măsură. Aproximativ 35-65% dintr-o doză de
vancomicină administrată intraperitoneal în timpul dializei peritoneale se absoarbe sistemic în timp de
şase ore. Se ating concentraţii serice de aproximativ 8 mg/litru în urma administrării intraperitoneale a
30 mg/kg vancomicină. Deşi vancomicina nu este eliminată eficient prin hemodializă sau prin dializă
peritoneală, au fost raportate cazuri în care clearance-ul vancomicinei a crescut în urma hemoperfuziei
şi a hemofiltrării. Clearance-ul total sistemic şi renal al vancomicinei poate fi redus în cazul
persoanelor cu vârstă înaintată.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele non-clinice nu au evidenţiat un risc deosebit pentru om pe baza studiilor convenţionale de
siguranţă farmacologică şi toxicitate după doze repetate.
Datele limitate cu privire la efectele mutagene prezintă rezultate negative; nu sunt disponibile studii pe
termen lung efectuate la animale cu privire la un potenţial carcinogen. În studiile de teratogenitate, în
cazul în care s-au administrat la şobolani şi iepuri doze aproximativ corespunzătoare cu dozele umane
raportate la suprafaţa corporală (mg/m
2), nu au fost observate efecte teratogene directe sau indirecte.
Nu sunt disponibile studii la animale cu privire la utilizarea în timpul perioadei perinatale/postnatale şi
nici cu privire la efectele asupra fertilităţii.
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Niciunul
6.2 Incompatibilităţi
Soluţia de vancomicină are o valoare mică a pH-ului , care poate cauza instabilitate chimică sau fizică
atunci când este amestecată cu alte componente. Amestecarea cu soluţii alcaline trebuie evitată.
Fiecare soluţie parenterală trebuie verificată vizual pentru precipitate şi modificări de culoare înainte
de utilizare.
Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepția celor menţionate la pct. 6.6.
6.3 Perioada de valabilitate
Pulberea în ambalajul original:
2 ani
Concentratul reconstituit:
Concentratul reconstituit trebuie diluat suplimentar, imediat după reconstituire.
Medicamentul diluat:
Din punct de vedere microbiologic şi fizico-chimic, medicamentul trebuie utilizat imediat.
10 6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
Pulberea în ambalajul original:
A se păstra la temperaturi sub 25˚C.
A se păstra flaconul în ambalajul original pentru a fi protejat de lumină.
Concentratul reconstituit şi medicamentul diluat:
Pentru condiţiile de păstrare ale concentratului reconstituit şi medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Flacon din sticlă incoloră tip I cu capacitatea de 10 ml, cu dop clorobutilic de tip I acoperit cu silicon
şi cu capsă detaşabilă gri de aluminiu/polipropilenă.
Mărimi de ambalaj:
1 flacon
10 flacoane
Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.
6.6 Instrucţiuni speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare
Medicamentul trebuie reconstituit şi concentratul rezultat trebuie apoi diluat înainte de utilizare.
Prepararea concentratului reconstituit:
A se dizolva conţinutul fiecărui flacon de 500 mg în 10 ml apă pentru preparate injectabile.
Aspectul concentratului reconstituit:
Soluţie limpede şi incoloră, fără particule.
Un ml de concentrat reconstituit conţine vancomicină 50 mg.
Pentru condiţiile de păstrare ale concentratului reconstituit, vezi pct. 6.3.
Prepararea soluţiei perfuzabile diluate finale:
Concentratul reconstituit, care conține vancomicină 50 mg/ml trebuie diluat suplimentar, imediat după
reconstituire.
Solvenţi adecvaţi:
Clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) soluţie perfuzabilă, glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă,
clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) şi glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă sau Ringer acetat
soluţie perfuzabilă.
Înainte de administrare, soluţiile reconstituite şi diluate trebuie inspectate vizual pentru particule şi
modificări de culoare. Trebuie utilizate numai soluţii limpezi şi incolore, fără particule.
Perfuzia intermitentă:
Concentratul reconstituit, conţinând vancomicină 500 mg (50 mg/ml), trebuie diluat suplimentar cu cel
puţin 100 ml solvent, imediat după reconstituire.
Concentraţia de vancomicină din soluţia perfuzabilă nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.
Doza dorită trebuie administrată lent, în perfuzie intravenoasă, cu o viteză de perfuzare de cel mult
10 mg/minut, timp de cel puţin 60 de minute sau chiar mai mult.
Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
11 Eliminare
Flacoanele sunt destinate numai pentru o singură administrare. Medicamentul neutilizat trebuie
aruncat.
Orice cantitate de medicament neutilizată sau material rezidual trebuie eliminate în concordanţă cu
cerinţele locale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
S.C. Fresenius Kabi România S.R.L.
Strada Fânarului nr. 2A, 500464 Braşov, România
Telefon: +40 (0)268 40 62 60
Fax: +40 (0)268 40 62 63
e-mail: office@fresenius-kabi.ro
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8512/2016/01-02
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data ultimei reînnoiri a autorizației: Ianuarie 2016
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
Iunie 2016
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
Vancomicina Kabi 500 mg pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare flacon conţine vancomicină 500 mg (sub formă de clorhidrat de vancomicină) echivalent la
500000 UI.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Pulbere pentru concentrat pentru soluţie perfuzabilă.
“Masă poroasă de culoare albă până la crem.”
După reconstituire, se obţine o soluţie cu pH de aproximativ 3.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Vancomicina administrată intravenos este indicată în următoarele cazuri de infecţii severe cauzate de
bacterii Gram-pozitiv sensibile la vancomicină, care nu pot fi tratate, care nu au răspuns sau care sunt
rezistente la alte antibiotice, precum penicilinele şi cefalosporinele (vezi pct. 5.1).
- endocardită
- infecţii ale oaselor (osteomielită)
- pneumonie
- infecţii ale ţesuturilor moi
Atunci când este necesar, vancomicina trebuie administrată concomitent cu alte medicamente
antibacteriene. Acest lucru se aplică în special în tratamentul endocarditei.
Vancomicina poate fi utilizată pentru profilaxia perioperatorie împotriva endocarditei bacteriene, la
pacienţii cu risc crescut de apariţie a endocarditei bacteriene, atunci când urmează să li se efectueze o
intervenţie chirurgicală majoră (de exemplu, intervenţii cardiace şi vasculare etc.) şi nu pot să
primească tratament adecvat cu un antibiotic beta-lactamic.
Trebuie luate în considerare ghidurile oficiale cu privire la utilizarea corespunzătoare a
medicamentelor antibacteriene.
4.2 Doze şi mod de administrare
Doze:
Utilizarea intravenoasă (perfuzie) la pacienţii cu funcţie renală normală:
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani:
Doza zilnică recomandată pentru administrare intravenoasă este de 2000 mg, divizată în doze de
2 500 mg la fiecare 6 ore sau 1000 mg la fiecare 12 ore. Sau 30-40 mg/kg și zi în 2-4 administrări
zilnice.
Pentru endocardită bacteriană, schema de tratament general acceptată este vancomicină 1000 mg
intravenos la fiecare 12 ore, timp de 4 săptămâni, fie în monoterapie, fie în asociere cu alte antibiotice
(gentamicină plus rifampicină, gentamicină, streptomicină). Endocardita enterococică se tratează timp
de 6 săptămâni cu vancomicină în asociere cu o aminoglicozidă. Trebuie consultate ghidurile oficiale.
Copii și adolescenți:
Copii cu vârsta cuprinsă între o lună şi 12 ani:
Doza obişnuită pentru administrare intravenoasă este de 10 mg/kg pe doză, administrată la fiecare şase
ore (doza zilnică totală 40 mg/kg corp). Fiecare doză trebuie administrată într-un interval de timp de
cel puţin 60 minute.
Nou-născuţi (la termen):
Cu vârsta de 0-7 zile: o doză iniţială de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 12 ore.
Cu vârsta de 7-30 zile: o doză iniţială de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 8 ore.
Fiecare doză trebuie administrată într-un interval de timp de 60 minute. Monitorizarea atentă a
concentraţiilor serice de vancomicină este justificată la aceşti pacienţi.
Sarcină:
A fost raportat faptul că pot fi necesare doze semnificativ mărite pentru a atinge concentraţii serice
terapeutice la pacientele gravide - vezi pct. 4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea.
Pacienţi vârstnici:
Reducerea dozelor poate fi necesară într-o mai mare măsură decât este de aşteptat, ca urmare a
diminuării funcţiei renale (vezi mai jos).
Pacienţi obezi:
Este posibil să fie necesară modificarea dozelor zilnice obişnuite.
Pacienţi cu insuficienţă hepatică:
Nu există dovezi conform cărora doza trebuie redusă la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
Pacienţi cu insuficienţă renală:
Dozele trebuie ajustate pentru a evita atingerea unor concentrații serice toxice. La nou-născuţii
prematur şi la vârstnici, poate fi necesară o reducere mai mare a dozei decât ar fi de aşteptat, ca urmare
a diminuării funcţiei renale. Se recomandă monitorizarea regulată a concentraţiilor serice pentru aceşti
pacienţi, deoarece au fost raportate cazuri de acumulare, în special după tratament prelungit.
Concentraţiile serice de vancomicină pot fi determinate printr-o metodă microbiologică, metodă
radioimunologică, metodă imunochimică cu detecție prin fluorescenţă polarizată, metodă
imunochimică cu detecție prin fluorescenţă sau cromatografie de lichide de înaltă performanță.
Următoarea nomogramă, bazată pe valorile clearance-ului creatininei, este prezentată ca şi ghid pentru
ajustarea dozelor:
3
Clearance vancomicină (ml/min/kg) Doză vancomicină (mg/kg/24ore)
Clearance creatinină (ml/min/kg)
Nomograma dozelor pentru vancomicină la pacienţii cu insuficienţă renală
Nomograma nu este valabilă pentru pacienţii anefrici care urmează dializă. Pentru aceşti pacienţi,
trebuie utilizată o doză de încărcare de 15 mg/kg corp pentru a atinge rapid concentrațiile serice
terapeutice, iar doza necesară pentru a menţine concentraţiile stabile este de 1,9 mg/kg/24 ore.
Deoarece dozele unice de întreţinere de 250 mg până la 1 g sunt convenabile, la pacienţii cu
insuficienţă renală accentuată se poate administra o doză la fiecare câteva zile, în locul administrării
zilnice. În caz de anurie, se recomandă o doză de 1 g la fiecare 7-10 zile.
Dacă este disponibilă numai valoarea serică a creatininei, următoarea formulă poate fi aplicată pentru
a calcula clearance-ul creatininei:
Bărbaţi: Greutate (kg) x (140 – vârsta (ani))
72 x creatinina serică (mg/100 ml)
Femei: 0,85 x valoarea calculată prin formula de mai sus.
Pentru instrucţiuni privind prepararea soluţiilor, vezi pct. 6.6.
Monitorizarea concentraţiilor serice de vancomicină:
Concentraţiile serice de vancomicină trebuie monitorizate în cea de a doua zi de tratament, imediat
înainte de doza următoare şi la o oră după perfuzie. Concentraţiile terapeutice de vancomicină din
sânge trebuie să fie între 30-40 mg/l (maximum 50 mg/l), la o oră după terminarea perfuziei, iar
concentraţia minimă (cu puțin timp înainte de administrarea următoare) între 5-10 mg/l.
Concentraţiile trebuie monitorizate, în mod normal, de două sau trei ori pe săptămână.
Mod de administrare:
Vancomicina se administrează parenteral sub formă de perfuzie intravenoasă lentă (nu mai mult de
10 mg/min, timp de cel puţin 60 min) diluată în mod corespunzător (cel puţin 100 ml pentru 500 mg
sau cel puţin 200 ml pentru 1000 mg).
Pacienţilor care necesită o restricţie a aportului de lichide li se poate administra o soluţie de
500 mg/50 ml sau 1000 mg/100 ml. În cazul acestor concentraţii mărite, poate creşte riscul de apariţie
a reacţiilor adverse legate de administrarea în perfuzie. Cu toate acestea, reacţii legate de administrarea
în perfuzie pot apărea la orice viteză de perfuzare sau concentraţie.
Doza trebuie adaptată individual în funcţie de greutate, vârstă şi funcţia renală. Concentrațiile serice de
vancomicină pot fi determinate pentru a facilita ajustarea dozei.
Pentru informaţii privind reconstituirea medicamentului înainte de administrare, vezi pct. 6.6.
4
Durata tratementului
Durata tratamentului depinde de severitatea infecţiei, precum şi de progresul clinic şi bacteriologic.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la substanța activă vancomicină.
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Administrarea rapidă în bolus (de exemplu, timp de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune
arterială exagerată, inclusiv şoc şi rar, stop cardiac, reacţii de tipul celor histaminice şi erupţii
maculopapulare sau eritematoase (“sindromul omului roşu” sau “sindromul gâtului roşu”).
Vancomicina trebuie administrată într-o perfuzie diluată, cu durata de cel puţin 60 minute, pentru a
evita reacţiile care apar la perfuzarea rapidă. Oprirea perfuziei are ca rezultat, în mod obişnuit,
încetarea rapidă a acestor reacţii (vezi pct. 4.2 Doze şi mod de administrare şi 4.8 Reacţii adverse).
Deoarece are potenţial de ototoxicitate şi nefrotoxicitate, vancomicina trebuie utilizată cu atenţie la
pacienţii cu insuficienţă renală, iar doza trebuie redusă în funcţie de gradul de insuficienţă renală.
Riscul de toxicitate creşte, în mod apreciabil, odată cu concentraţii sanguine crescute sau cu
prelungirea duratei terapiei. Trebuie monitorizate concentraţiile sanguine şi trebuie efectuate cu
regularitate teste pentru funcţia renală.
De asemenea, administrarea vancomicinei trebuie evitată la pacienţii cu probleme auditive anterioare.
Dacă se utilizează la această categorie de pacienţi, doza trebuie ajustată, dacă este posibil, prin
determinarea periodică a concentraţiei sanguine a medicamentului. Surditatea poate fi precedată de
tinitus.
Vârstnicii sunt mai predispuşi la afectarea auzului. Experienţa obţinută cu alte antibiotice indică faptul
că surditatea poate fi progresivă, chiar dacă se întrerupe tratamentul.
Copii și adolescenți:
La nou-născuţii prematur şi sugari, poate fi adecvată confirmarea concentraţiilor serice dorite de
vancomicină. Administrarea concomitentă de vancomicină şi medicamente anestezice a fost asociată,
la copii, cu eritem şi reacţii eritematoase de tipul celor histaminice.
Utilizarea la vârstnici:
Scăderea fiziologică a filtrării glomerulare, odată cu înaintarea în vârstă, poate determina concentraţii
serice crescute de vancomicină, dacă doza nu este ajustată (vezi “Doze şi mod de administrare”).
Precauţii
Monitorizarea regulată a concentraţiilor vancomicinei în sânge este indicată în tratamentul pe termen
lung, mai ales la pacienţii cu disfuncţie renală sau cu deficienţe de auz, precum şi în cazul
administrării concomitente de substanţe nefrotoxice, respectiv ototoxice.
Dozele trebuie ajustate în funcţie de concentraţiile serice. Trebuie monitorizate concentraţiile sanguine
şi trebuie efectuate cu regularitate teste pentru funcţia renală.
Pacienţilor cu funcţie renală la limita inferioară şi celor cu vârsta peste 60 de ani trebuie să li se
efectueze teste repetate pentru funcţia auditivă şi pentru concentraţiile sanguine ale vancomicinei. Toţi
pacienţii cărora li se administrează acest medicament trebuie să efectueze periodic analize
hematologice, analize de urină şi teste pentru funcţia renală.
Vancomicina este foarte iritantă pentru ţesut şi determină necroză la locul injectării atunci când se
administrează intramuscular; trebuie administrată prin perfuzie intravenoasă. În cazul multor pacienţi
cărora li se administrează vancomicină, apar durere la locul injectării şi tromboflebită, care ocazional,
5 pot fi severe.
Frecvenţa şi severitatea tromboflebitei pot fi reduse la minimum dacă medicamentul este administrat
lent şi sub formă de soluţie diluată (2,5-5,0 g/l) şi dacă se schimbă prin rotație locul de perfuzare.
Utilizarea vancomicinei pe termen lung poate avea ca rezultat dezvoltarea microorganismelor
rezistente. Este esenţială urmărirea cu atenţie a pacientului. Dacă, pe durata tratamentului apare o
suprainfecţie, trebuie luate măsuri adecvate. În cazuri rare, au fost raportate cazuri de colită
pseudomembranoasă cauzată de C. difficile, la pacienţii cărora li s-a administrat vancomicină
intravenos.
Deoarece au fost raportate cazuri de hipersensibilitate încrucişată, vancomicina trebuie administrată cu
atenţie la pacienţii cu hipersensibilitate cunoscută la teicoplanină.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Administrarea vancomicinei în asociere cu medicamente anestezice a fost asociată cu eritem, reacţii
eritematoase de tip histaminic şi reacţii anafilactoide.
Au fost raportate cazuri conform cărora, frecvenţa reacţiilor asociate administrării în perfuzie creşte cu
administrarea concomitentă a medicamentelor anestezice. Reacţiile asociate administrării în perfuzie
pot fi reduse la minimum prin administrarea vancomicinei sub formă de perfuzie cu durata de 60
minute, înainte de inducerea anesteziei.
Utilizarea simultană sau ulterioară, sistemică sau topică a altor medicamente cu potenţial ototoxic,
neurotoxic sau nefrotoxic, ca de exemplu, amfotericină B, aminoglicozide, bacitracină, polimixină B,
colistină, viomicină sau cisplatină, atunci când este indicat, necesită monitorizare atentă.
Există un potenţial crescut de bloc neuromuscular asociat cu administrarea concomitentă de
vancomicină şi medicamente blocante neuromusculare.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Sarcina:
Nu există date suficiente privind siguranţa administrării vancomicinei în sarcină, la om. Studiile
toxicologice privind efectele asupra funcţiei de reproducere efectuate la animale nu sugerează niciun
efect asupra dezvoltării embrionului, fătului sau asupra perioadei de gestaţie (vezi pct. 5.3).
Cu toate acestea, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un potenţial risc de
ototoxicitate şi nefrotoxicitate embrionară şi neonatală. Prin urmare, vancomicina trebuie administrată
în sarcină numai dacă este absolut necesar şi numai după o evaluare atentă a raportului risc/beneficiu.
Alăptarea:
Vancomicina este excretată în laptele matern şi, de aceea, trebuie utilizată în perioada de alăptare
numai dacă tratamentul cu alte antibiotice a eşuat. Vancomicina trebuie administrată cu precauţie
mamelor care alăptează datorită potenţialului de apariţie a reacţiilor adverse la sugar (perturbare a
florei intestinale cu diaree, colonizare cu fungi de tipul drojdiei şi, posibil, sensibilizare).
Luând în considerare importanţa acestui medicament pentru mamele care alăptează, trebuie avută în
vedere decizia de a întrerupe alăptarea.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Vancomicina are o influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.
6 4.8 Reacţii adverse
În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a
gravităţii.
Următoarea terminologie a fost utilizată pentru a clasifica apariţia reacţiilor adverse:
Foarte frecvente (≥1/10); Frecvente (≥1/100 şi <1/10); Mai puţin frecvente (≥1/1000 şi <1/100); Rare
(≥1/10000 şi <1/1000); Foarte rare (<1/10000); Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată
din datele disponibile)
Perfuzie intravenoasă:
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice, asociate cu perfuzarea
intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.
Tulburări hematologice şi limfatice:
Rare: trombocitopenie, neutropenie, agranulocitoză, eozinofilie.
Tulburări ale sistemului imunitar:
Rare: reacţii anafilactice, reacţii de hipersensibilitate;
Cu frecvenţă necunoscută: reacție medicamentoasă cu eozinofilie și simptome sistemice (sindrom
DRESS).
Tulburări acustice şi vestibulare:
Mai puţin frecvente: pierdere tranzitorie sau permanentă a auzului;
Rare: tinitus, ameţeală.
Tulburări cardiace:
Foarte rare: stop cardiac.
Tulburări vasculare:
Frecvente: scădere a tensiunii arteriale;
Rare: vasculită.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale:
Frecvente: dispnee, stridor.
Tulburări gastro-intestinale:
Rare: greaţă;
Foarte rare: enterocolită pseudomembranoasă.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat:
Frecvente: exantem şi inflamaţie a mucoaselor, prurit, urticarie;
Foarte rare: dermatită exfoliativă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell, dermatoză buloasă liniară
IgA.
Tulburări renale şi ale căilor urinare:
Frecvente: insuficienţă renală, manifestată mai ales prin valori crescute ale creatininei serice;
Rare: nefrită interstiţială, insuficienţă renală acută.
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare:
Frecvente: flebită, înroşire a părţii superioare a corpului şi a feţei;
Rare: febră cauzată de medicament, frisoane. Durere toracică și la nivelul mușchilor spatelui.
Reacţii asociate cu administrarea intravenoasă:
Se pot produce reacţii anafilactoide în timpul sau la scurt timp după perfuzarea rapidă, reacţii care
includ hipotensiune arterială, dispnee, urticarie sau prurit. Pot să apară înroşirea pielii în partea
superioară a corpului (sindromul omului roşu), durere şi crampe toracice sau la nivelul muşchilor
7 spatelui.
Reacţiile se reduc atunci când se întrerupe administrarea, în general între 20 de minute şi 2 ore.
Vancomicina trebuie administrată în perfuzie lentă (cu durata mai mare de 60 de minute - vezi pct.
4.4).
Ototoxicitatea poate fi reversibilă sau permanentă şi a fost raportată în principal la pacienţii cărora li
s-a administrat o supradoză, la pacienţii cu antecedente de hipoacuzie şi la pacienţii cărora li s-a
administrat tratament concomitent cu alte medicamente ototoxice, de exemplu, aminoglicozide.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului
naţional de raportare, ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenţiei Naţionale a
Medicamentului şi a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Se recomandă terapie de susţinere, cu menținerea filtrării glomerulare. Vancomicina este slab
eliminată din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală. Hemoperfuzia cu răşină amberlită XAD-
4 a fost raportată a avea beneficii limitate.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antibiotice de uz sistemic. Antibiotice glicopeptidice, codul ATC:
J01XA01
Mecanism de acţiune
Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic triciclic care inhibă sinteza peretelui celular la bacteriile
sensibile prin legarea cu afinitate mare de terminaţia D-alanil-D-alanină a unităţilor precursoare ale
peretelui celular. Medicamentul este bactericid în faza de multiplicare a microorganismelor.
Relaţia farmacocinetică/farmacodinamie
Activitatea vancomicinei este considerată a fi dependentă de timp.
Mecanism de rezistenţă:
Rezistenţa dobândită la glicopeptide este cel mai frecvent întâlnită la enterococi şi se bazează pe
dobândirea mai multor complexe de gene van care modifică molecula ţintă D-alanil-D-alanină la D-
alanil-D-lactat sau D-alanil-D-serină, care leagă slab vancomicina. Pentru unele tipuri de gene van a
fost raportată rezistenţa încrucişată cu teicoplanina. Genele van au fost rareori identificate la
Staphylococcus aureus, pentru care modificările în structura peretelui celular au determinat o
sensibilitate „intermediară” care este, cel mai frecvent, heterogenă.
Sensibilitate:
Vancomicina este activă în mod particular împotriva bacteriilor Gram-pozitiv, de exemplu, stafilococi,
streptococi, enterococi, pneumococi, clostridii şi bacil difteric. Bacteriile Gram-negativ sunt rezistente.
Prevalenţa rezistenţei dobândite poate varia geografic şi în timp pentru speciile selectate şi sunt
necesare informaţii locale privind rezistenţa, în special pentru tratarea infecţiilor severe. Dacă este
necesar, se va cere sfatul experților atunci când prevalenţa locală asupra rezistenţei este de aşa natură
încât utilitatea medicamentului, cel puţin în unele tipuri de infecţii, este îndoielnică.
8 Valori critice
Recomandările EUCAST (Comitetul European pentru Testarea Sensibilităţii Antimicrobiene)
Sensibil Rezistent
Staphylococcus spp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Enterococcus spp. ≤ 4 mg/l > 4 mg/l
Streptococcus spp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Streptococcus pneumoniae ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Bacterii anaerobe Gram-pozitiv ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Fără legătură cu o specie* ≤ 2 mg/l > 4 mg/l * Valorile critice fără legătură cu o anumită specie au fost determinate în principal pe baza datelor
farmacocinetice/farmacodinamice şi sunt independente de distribuţia CMI a anumitor specii. Acestea
trebuie utilizate numai în cazul speciilor pentru care nu s-au furnizat valori critice specifice şi nu
trebuie utilizate în cazul speciilor pentru care nu se recomandă testarea sensibilităţii.
Clase
Specii sensibile în mod obişnuit
Gram-pozitiv
Enterococcus faecalis
Staphylococcus aureus
Staphylococcus coagulase negative
Streptococcus spp.
Streptococcus pneumoniae
Clostridium spp.
Specii pentru care rezistenţa
dobândită ar putea fi o problemă
Enterococcus faecium
Rezistenţă moştenită
Bacterii Gram-negativ
Chlamydia spp.
Mycobacteria
Mycoplasma spp.
Rickettsia spp.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Vancomicina se administrează intravenos pentru tratarea infecţiilor sistemice. În cazul pacienţilor cu
funcţie renală normală, administrarea perfuzabilă a unor doze multiple de vancomicină 1 g (15 mg/kg)
timp de 60 de minute determină concentraţii plasmatice medii de aproximativ 50-60 mcg/ml,
20-25 mcg/ml şi 5-10 mcg/ml, imediat, după 2 ore şi, respectiv, după 11 ore de la încheierea perfuziei.
Administrarea în perfuzie a unor doze multiple de 500 mg timp de 30 de minute produce concentraţii
plasmatice medii de aproximativ 40-50 mg/l, 19-20 mg/l şi 10-11 mg/l imediat, după 2 ore şi,
respectiv, după 6 ore de la încheierea perfuziei. Concentraţiile plasmatice obţinute după administrarea
de doze multiple sunt asemănătoare cu cele obţinute după o doză unică.
În cazul administrării orale, vancomicina, având polaritate crescută, este practic neabsorbită. Se
regăseşte după administrare orală în formă activă în scaun şi, de aceea, este un chimioterapic potrivit
pentru colita pseudomembranoasă şi colita stafilococică.
Distribuţie
La concentraţii plasmatice de vancomicină de 10-100 mg/l, legarea medicamentului de proteinele
plasmatice este de aproximativ 30-55%, măsurată prin ultrafiltrare.
După administrarea intravenoasă a clorhidratului de vancomicină, concentraţii inhibitoare se regăsesc
în lichidul pleural, pericardic, ascitic şi sinovial, în urină şi în lichidul de dializă peritoneală şi în
ţesutul auricular atrial.
În cazul meningelui neinflamat, vancomicina traversează bariera hemato-encefalică numai într-o mică
9 măsură.
Eliminare
Timpul de înjumătăţire plasmatică prin eliminare al vancomicinei este de 4-6 ore în cazul pacienţilor
cu funcţie renală normală. În primele 24 de ore, aproximativ 80% dintr-o doză administrată de
vancomicină este excretată în urină prin filtrare glomerulară. Disfuncţia renală întârzie excreţia
vancomicinei. La pacienţii anefrici, timpul mediu de înjumătăţire plasmatică este de 7,5 zile.
Medicamentul se metabolizează într-o foarte mică măsură. Aproximativ 35-65% dintr-o doză de
vancomicină administrată intraperitoneal în timpul dializei peritoneale se absoarbe sistemic în timp de
şase ore. Se ating concentraţii serice de aproximativ 8 mg/litru în urma administrării intraperitoneale a
30 mg/kg vancomicină. Deşi vancomicina nu este eliminată eficient prin hemodializă sau prin dializă
peritoneală, au fost raportate cazuri în care clearance-ul vancomicinei a crescut în urma hemoperfuziei
şi a hemofiltrării. Clearance-ul total sistemic şi renal al vancomicinei poate fi redus în cazul
persoanelor cu vârstă înaintată.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele non-clinice nu au evidenţiat un risc deosebit pentru om pe baza studiilor convenţionale de
siguranţă farmacologică şi toxicitate după doze repetate.
Datele limitate cu privire la efectele mutagene prezintă rezultate negative; nu sunt disponibile studii pe
termen lung efectuate la animale cu privire la un potenţial carcinogen. În studiile de teratogenitate, în
cazul în care s-au administrat la şobolani şi iepuri doze aproximativ corespunzătoare cu dozele umane
raportate la suprafaţa corporală (mg/m
2), nu au fost observate efecte teratogene directe sau indirecte.
Nu sunt disponibile studii la animale cu privire la utilizarea în timpul perioadei perinatale/postnatale şi
nici cu privire la efectele asupra fertilităţii.
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Niciunul
6.2 Incompatibilităţi
Soluţia de vancomicină are o valoare mică a pH-ului , care poate cauza instabilitate chimică sau fizică
atunci când este amestecată cu alte componente. Amestecarea cu soluţii alcaline trebuie evitată.
Fiecare soluţie parenterală trebuie verificată vizual pentru precipitate şi modificări de culoare înainte
de utilizare.
Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepția celor menţionate la pct. 6.6.
6.3 Perioada de valabilitate
Pulberea în ambalajul original:
2 ani
Concentratul reconstituit:
Concentratul reconstituit trebuie diluat suplimentar, imediat după reconstituire.
Medicamentul diluat:
Din punct de vedere microbiologic şi fizico-chimic, medicamentul trebuie utilizat imediat.
10 6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
Pulberea în ambalajul original:
A se păstra la temperaturi sub 25˚C.
A se păstra flaconul în ambalajul original pentru a fi protejat de lumină.
Concentratul reconstituit şi medicamentul diluat:
Pentru condiţiile de păstrare ale concentratului reconstituit şi medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Flacon din sticlă incoloră tip I cu capacitatea de 10 ml, cu dop clorobutilic de tip I acoperit cu silicon
şi cu capsă detaşabilă gri de aluminiu/polipropilenă.
Mărimi de ambalaj:
1 flacon
10 flacoane
Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.
6.6 Instrucţiuni speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare
Medicamentul trebuie reconstituit şi concentratul rezultat trebuie apoi diluat înainte de utilizare.
Prepararea concentratului reconstituit:
A se dizolva conţinutul fiecărui flacon de 500 mg în 10 ml apă pentru preparate injectabile.
Aspectul concentratului reconstituit:
Soluţie limpede şi incoloră, fără particule.
Un ml de concentrat reconstituit conţine vancomicină 50 mg.
Pentru condiţiile de păstrare ale concentratului reconstituit, vezi pct. 6.3.
Prepararea soluţiei perfuzabile diluate finale:
Concentratul reconstituit, care conține vancomicină 50 mg/ml trebuie diluat suplimentar, imediat după
reconstituire.
Solvenţi adecvaţi:
Clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) soluţie perfuzabilă, glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă,
clorură de sodiu 9 mg/ml (0,9%) şi glucoză 50 mg/ml (5%) soluţie perfuzabilă sau Ringer acetat
soluţie perfuzabilă.
Înainte de administrare, soluţiile reconstituite şi diluate trebuie inspectate vizual pentru particule şi
modificări de culoare. Trebuie utilizate numai soluţii limpezi şi incolore, fără particule.
Perfuzia intermitentă:
Concentratul reconstituit, conţinând vancomicină 500 mg (50 mg/ml), trebuie diluat suplimentar cu cel
puţin 100 ml solvent, imediat după reconstituire.
Concentraţia de vancomicină din soluţia perfuzabilă nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.
Doza dorită trebuie administrată lent, în perfuzie intravenoasă, cu o viteză de perfuzare de cel mult
10 mg/minut, timp de cel puţin 60 de minute sau chiar mai mult.
Pentru condiţiile de păstrare ale medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
11 Eliminare
Flacoanele sunt destinate numai pentru o singură administrare. Medicamentul neutilizat trebuie
aruncat.
Orice cantitate de medicament neutilizată sau material rezidual trebuie eliminate în concordanţă cu
cerinţele locale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
S.C. Fresenius Kabi România S.R.L.
Strada Fânarului nr. 2A, 500464 Braşov, România
Telefon: +40 (0)268 40 62 60
Fax: +40 (0)268 40 62 63
e-mail: office@fresenius-kabi.ro
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8512/2016/01-02
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data ultimei reînnoiri a autorizației: Ianuarie 2016
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
Iunie 2016
