VANCOMICINA PHARMASWISS 500 mg
Substanta activa: VANCOMYCINUMClasa ATC: J01XA01Forma farmaceutica: PULB. PT. SOL. PERF.
Prescriptie: PR
Tip ambalaj: Cutie cu 1 flac. din sticla incolora cu capacitatea de 10 ml, cu pulb. pt. sol. perf.
Producator: HIKMA ITALIA S.P.A. - ITALIA
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
VancomicinăPharmaSwiss 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă
VancomicinăPharmaSwiss 1000 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Flacon 10 ml: conţine clorhidrat de vancomicină 512,57 mg(echivalent la538198,5 UI), echivalent la
vancomicină 500 mg (echivalent la 525000 UI).
Flacon 20 ml: conţine clorhidrat de vancomicină 1025,14 mg (echivalentla 1076397 UI), echivalent la
vancomicină 1000 mg (echivalent la 1050000 UI).
Un ml de soluţie reconstituită conţine vancomicină 50 mg.
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Pulbere pentru soluţie perfuzabilă.
Pulbere omogenă de culoare albă până la maro deschis.
După reconstituire soluţia obţinută are un pH între 2,5 şi 4,5.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
VancomicinaPharmaSwiss, administrată intravenos, este indicată în tratamentul infecţiilor grave,
potenţial letale cu microorganisme Gram-pozitiv sensibile care nu pot fi tratate sau care nu au răspuns
la alte medicamente antimicrobiene eficiente şi mai puţin toxice cum sunt penicilinele sau
cefalosporinele.
Vancomicina trebuie rezervată pentru acele cazuri în care există o indicaţie specifică, pentru a
minimiza şansele de apariţie a rezistenţei.
Vancomicina este utilă în tratamentul următoarelor infecţii grave cauzate de microorganisme sensibile
(vezi pct. 5.1):
− endocardite
− infecţii ale oaselor (osteomielite)
− pneumonie
− infecţii ale ţesuturilor moi.
Endocarditele determinate de enterococi, Streptococcusviridanssau S. bovis, trebuie tratate cu o
combinaţie de vancomicină şi o altă aminoglicozidă.
2
Vancomicina poate fi utilizată în profilaxia pre-operatorie pentru endocardita bacterienă, la pacienţii
cu risc crescut de apariţie a endocarditei bacteriene atunci când sunt supuşi unor intervenţii
chirurgicale majore (de exemplu intervenţii chirurgicale cardiace şi vasculare etc.) şi nu li se poate
administra un medicament antibacterian beta-lactamic corespunzător.
VancomicinaPharmaSwiss poate fi administrată şi pe cale orală, în tratamentul:
− Cazurilor severe de colită pseudomembranoasă determinată, de obicei, de Clostridiumdifficile, în
asociere cu tratamentul cu antibiotice.
NOTĂ: administrarea intravenoasă de vancomicină nu este eficientă în tratamentul colitei
pseudomembranoase.
Trebuie avute în vedere ghidurile oficiale privind utilizarea corespunzătoare a medicamentelor
antibacteriene.
4.2 Doze şi mod de administrare
Doze
Administrare intravenoasă
Doza trebuie adaptată individual în funcţie de greutate, vârstă şi funcţie renală.
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani:
Doza zilnică intravenoasă recomandată este de 2000 mg, divizată în doze de 500 mg la fiecare 6 ore
sau 1000 mg la fiecare 12 ore.
Endocardita bacteriană: schema de tratament general acceptată este de 1000 mg vancomicină la
fiecare 12 ore, timp de 4 săptămâni, în monoterapie sau asociată cu alte antibiotice (gentamicină şi
rifampicină, gentamicină, streptomicină). Tratamentul endocarditei enterococice se efectuează timp de
6 săptămâni cu vancomicină în asociere cu o aminoglicozidă – conform cu recomandările naţionale.
Profilaxia pre-operatorie împotriva endocarditei bacteriene: 1000 mg vancomicină administrată
intravenos înaintea intervenţiei chirurgicale (anterior anesteziei) şi, în funcţie de durata şi tipul
intervenţiei chirurgicale, doza de 1000 mg vancomicinăi.v. poate fi administrată la 12 ore după
intervenţia chirurgicală.
Copii și adolescenți
Copii cu vârsta între o lună şi 12 ani:
Doza intravenoasă recomandată este cuprinsă între 10 mg/kg pe zi administrată la fiecare 6 sau 20
mg/kg la fiecare 12 ore.
Sugari şi nou-născuţi:
Doza iniţială recomandată este de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 12 ore în timpul primei
săptămâni de viaţă iar apoi, până la vârsta de o lună, la fiecare 8 ore. Se recomandă monitorizarea
atentă a concentraţiei plasmatice de vancomicină (vezi mai jos).
Grupe speciale de pacienți
Pacienţi vârstnici:
Din cauza reducerii funcţiei renale odată cu înaintarea în vârstă, pot fi necesare doze de întreţinere mai
mici.
Pacienţi obezi:
Poate fi necesară modificarea dozelor zilnice uzuale
Pacienţi cu insuficienţă hepatică:
Nu există date că doza trebuie redusă la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
3
Pacienţi cu insuficienţă renală:
Dozele trebuie ajustate la pacienţii cu insuficienţă renală iar următoarea nomogramă poate fi utilizată
drept ghid. Se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor plasmatice de vancomicină (vezi mai
jos).
La pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată, doza iniţială nu trebuie să fie mai mică de
15 mg/kg. La pacienţii cu insuficienţă renală severă, este de preferat administrarea unei doze de
întreţinere cuprinsă între 250 mg şi 1000 mg la interval de câteva zile, mai degrabă decât administrarea
zilnică a unor doze mai mici.
Pacienţii cu anurie (cu funcţie renală practic absentă) trebuie să primească o doză de 15 mg/kg până
când sunt atinse concentraţiile plasmatice terapeutice. Dozele de întreţinere sunt de 1,9 mg/kg în 24 de
ore. Pentru a facilita această procedură, pacienţii adulţi cu insuficienţă renală severă pot utiliza o doză
de întreţinere de 250 – 1000 mg la intervale de câteva zile în locul dozelor zilnice.
Dozele în cazurile de hemodializă
Următoarea schemă de administrare a dozelor este posibilă la pacienţii cu funcţie renală absentă şi care
efectuează periodic hemodializă:
Doza de saturare: 1000 mg, doza de întreţinere 1000 mg la fiecare 7 – 10 zile.
Dacă în timpul hemodializei sunt utilizate membrane polisulfonice (dializă cu debit mare), timpul de
înjumătăţire plasmatică al vancomicinei este redus. Este posibil ca la pacienţii care efectuează periodic
hemodializă, să fie necesară o doză de întreţinere suplimentară.
Monitorizarea concentraţiilor plasmatice de vancomicină:
Concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate în a doua zi de tratament, chiar înaintea
administrării dozei următoare şi la o oră după perfuzare. Valorile terapeutice ale concentraţiilor de
vancomicină trebuie să fie cuprinse între 30 şi 40 mg/l (maxim 50 mg/l) la o oră de la încheierea
perfuzării, valorile minime (chiar înaintea administrării următoarei doze) trebuind să fie cuprinse între
5 şi 10 mg/l sau conform recomandărilor locale.
În mod normal, concentraţiile trebuie monitorizate de două sau trei ori pe săptămână.
Administrare orală
În tratamentul colitei pseudomembranoase, singura indicaţie pentru administrarea orală a
vancomicinei, doza uzuală este de 125 mg (2,5 ml) la fiecare 6 ore pe o perioadă de 7 până la 10 zile.
Doza totală zilnică nu trebuie să depăşească 2 g.
4
În cazul tratamentului colitei pseudomembranoase la copii şi adolescenţi, doza uzuală zilnică este de
40 mg/kg divizată în două sau trei prize, pe o perioadă de 7 până la 10 zile. Doza totală zilnică nu
trebuie să depăşească 2 g.
Mod de administrare
Vancomicina cu administrare parenterală va fi administrată doar sub formă de perfuzie lentă. Fiecare
doză trebuie administrată cu o rată care să nu depășească 10 mg/min sau pe o perioadă de cel puțin 60
de minute (oricare durează mai mult), diluată suficient (cel puţin 100 ml la 500 mg sau 200 ml la 1000
mg).
Pacienţii care necesită reducerea volumului de lichide pot primi o soluţie de 500 mg/50 ml sau de 1000
mg/100 ml. În cazul acestor concentraţii mai mari, riscul de apariţie a reacţiilor adverse la locul de
perfuzare poate creşte.
Doza de vancomicină destinată administrării pe cale orală poate fi diluată în 30 ml de apă şi fie dată
pacientului pentru a fi băută, fie administrată prin sonda nazogastrică.
Pentru instrucţiuni privind reconstituirea și diluarea medicamentului înainte de administrare, vezi pct.
6.6.
Durata tratamentului
Durata tratamentului depinde de severitatea infecţiei ca şi de răspunsul clinic şi bacteriologic.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la vancomicină.
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Atenţionări
În cazul prezenţei anuriei sau leziunilor cohleare, vancomicina trebuie utilizată doar dacă este absolut
necesar şi nu sunt disponibile alte variante.
În cazurile de reacţii de hipersensibilitate acută grave (de exemplu anafilaxie), tratamentul cu
vancomicină trebuie întrerupt imediat şi trebuie iniţiate imediat măsurile de urgenţă corespunzătoare
obişnuite (de exemplu antihistamine, corticosteroizi şi – dacă este necesar – respiraţie artificială).
Administrarea rapidă în bolus (adică pe o durată de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune
arterială severă (inclusiv şoc şi, în cazuri rare, stop cardiac), reacţii asemănătoare celor determinate de
histamine şi erupţii cutanate tranzitorii maculopapulare sau eritematoase („sindromul omului roşu” sau
„sindromul gâtului roşu”). Vancomicina trebuie perfuzată lent ca soluţie diluată (2,5 până la 5,0 g/l) cu
o viteză de cel mult 10 mg/min şi pe o perioadă de cel puţin 60 de minute pentru a evita reacţiile legate
de perfuzarea rapidă. Întreruperea perfuzării determină, de obicei, la dispariţia rapidă a acestor reacţii.
Vancomicina trebuie administrată doar pe cale intravenoasă datorită riscului de necroză. Riscul de
apariţie a iritaţiilor venoase este minimizat prin administrarea vancomicinei sub formă de soluţie
diluată şi prin schimbarea locului de perfuzare.
Administrarea vancomicinei prin perfuzareperitoneală în timpul dializei peritoneale ambulatorii
continue a fost asociată cu un sindrom de peritonită chimică.
Grupe speciale de pacienți
Pacienți cu insuficiență renală:
Nefrotoxicitate: vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu insuficienţă renală dat fiind
că posibilitatea de apariţie a efectelor toxice este mult mai mare în cazul prezenţei unor concentraţii
plasmatice crescute pe o perioadă prelungită de timp. În cazul tratamentului acestor pacienţi şi a celor
cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active nefrotoxice (de exemplu
aminoglicozide), trebuie efectuate serii de analize ale funcţiei renale şi trebuie adoptate scheme
terapeutice adecvate pentru a reduce la minim riscul de nefrotoxicitate (vezi pct. 4.2).
5
Pacienți care au avut anterior episoade de surditate:
Ototoxicitate: ototoxicitatea, care poate fi tranzitorie sau permamentă (vezi pct. 4.8), a fost raportată la
pacienţii care au avut anterior episoade de surditate, care au utilizat doze intravenoase prea mari sau
cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active ototoxice cum sunt aminoglicozidele.
Surditatea poate fi precedată de tinitus. Experienţa cu alte antibiotice sugerează că surditatea poate
evolua chiar în condiţiile întreruperii tratamentului. Pentru reducerea riscului de ototoxicitate,
concentraţiile plasmatice trebuie măsurate periodic şi se recomandă testarea periodică a funcţiei
auditive.
Precauţii:
Vancomicina este foarte iritantă la nivelul ţesuturilor şi determină necroză la locul de injectare dacă
este administrată intramuscular. La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pot apărea dureri
şi tromboflebite iar acestea pot fi ocazionale severe. Frecvenţa şi severitatea tromboflebitelor pot fi
minimizate prin administrarea lentă a medicamentului sub formă de soluţie diluată (vezi pct. 6.6) şi
prin modificarea periodică a locului de perfuzare. Frecvenţa de apariţie a reacţiilor adverse legate de
perfuzare (hipotensiune arterială, bufeuri, eritem, urticarie şi prurit) creşte în cazul administrării
concomitente cu substanţe anestezice. Acest efect poate fi redus prin perfuzareavancomicinei pe o
perioadă de 60 de minute, înaintea anesteziei.
Vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu reacţii alergice la teicoplanină deoarece au
fost raportate reacţii de hipersensibilitate încrucişată între vancomicină şi teicoplanină.
Deprimarea miocardică indusă de anestezice poate fi accentuată de vancomicină. În timpul anesteziei,
dozele trebuie diluate corespunzător şi administrate lent în asociere cu monitorizare cardiacă atentă.
Modificările de poziţie trebuie amânate până la terminarea perfuzării pentru a permite ajustarea
posturală.
La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pe termen lung sau în asociere cu alte
medicamente care determină neutropenie sau agranulocitoză, numărul de leucocite din sânge trebuie
monitorizat la intervale regulate.
Toţi pacienţii cărora li se administrează vancomicină trebuie să efectueze periodic analize ale sângelui,
ale urinei şi ale funcţiilor hepatice şi renale.
Utilizarea prelungită a vancomicinei poate duce la suprainfecţii cu microorganisme rezistente, din
această cauză aceşti pacienţi trebuie monitorizaţi periodic. Dacă în timpul tratamentului apare o
suprainfecţie, trebuie luate măsuri corespunzătoare.
A fost raportată apariţia colitei pseudomembranoase în asociere cu aproape toate medicamentele
antibacteriene, inclusiv vancomicină, iar severitatea acesteia poate varia de la uşoară până la nivelul la
care poate pune viaţa în pericol. Din această cauză, este important să fie luat în considerare acest
diagnostic la pacienţii care prezintă diaree în urma administrării de vancomicină. Sunt contraindicate
antiperistalticele.
Monitorizarea periodică a concentraţiilor plasmatice de vancomicină este indicată în cazul
tratamentului de lungă durată, mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală sau deficienţe de auz ca şi în
cazul administrării concomitente a unor medicamente nefrotoxice sau ototoxice.
Administrarea de vancomicină trebuie restricționată pentru cazurile în care există o indicație specifică,
pentru minimizarea riscului de apariție a rezistenței.
Atunci când vancomicina este utilizată în tratamentul empiric al infecțiilor în care se suspectează și
prezența de bacterii Gram-negativ, trebuie luate măsuri suplimentare adecvate împotriva acestor
bacterii.
Dozele trebuie ajustate pe baza concentraţiilor plasmatice. Concentraţiile plasmatice trebuie
monitorizate şi trebuie efectuate periodic analize ale funcţiei renale.
Recomandare generală este ca monitorizarea concentraţiilor să se facă de 2 – 3 ori pe săptămână.
6
Vârstnicii sunt în mod special predispuşi la afectarea auzului iar dacă vârsta lor depăşeşte 60 de ani,
trebuie efectuate serii de teste ale funcţiei auditive. Utilizarea concomitentă sau secvenţială a unor
substanţe nefrotoxice trebuie evitată. Trebuie evitată administrarea concomitentă a vancomicinei cu
alte substanțe nefrotoxice în cazul pacienților vârstnici datorită riscului crescut de insuficiență renală la
această grupă de vârstă.
Copii și adolescenți
Vancomicina trebuie utilizată cu prudenţă deosebită la nou-născuţii prematur şi la copii, datorită
imaturităţii renale a acestora şi a posibilelor creşteri ale concentraţiilor plasmatice de vancomicină. Din
această cauză, concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate cu atenţie. Administrarea
concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice la copii a fost asociată cu eritem şi reacţii
anafilactoide. În cazul în care administrarea vancomicinei este necesară în profilaxia chirurgicală, se
recomandă administrarea substanţelor anestezice după încheierea perfuzăriivancomicinei.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Alte medicamente potenţial nefrotoxice sau ototoxice
Administrarea concomitentă sau ulterioară a vancomicinei în asociere cu alte medicamente potenţial
neurotoxice şi/sau nefrotoxice, în special gentamicină, amfotericină B, streptomicină, neomicină,
kanamicină, amikacină, tobramicină, viomicină, bacitracin, polimixin B, colistin şi cisplatină poate
potenţa nefrotoxicitatea şi/sau ototoxicitateavancomicinei şi, deci, necesită monitorizarea atentă a
pacientului.
Datorită efectului sinergic (de exemplu cu gentamicina) în aceste cazuri doza maximă de vancomicină
trebuie scăzută la 500 mg la fiecare 8 ore.
Anestezice
Administrarea concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice a fost asociată cu eritem, bufeuri
asemănătoare celor asociate cu histaminele şi reacţii anafilactoide. Acest efect poate fi redus dacă
vancomicina este administrată cu mai mult de 60 de minute înaintea inducerii anesteziei.
Relaxante musculare
Dacă vancomicina este administrată în timpul sau imediat după o intervenţie chirurgicală, efectul
(blocada neuromusculară) relaxantelor musculare (cum este succinilcolina) administrate concomitent
poate fi crescut şi prelungit.
4. Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Fertilitatea
Nu sunt disponibile date despre fertilitate.
Sarcina
Nu este disponibilă suficientă experienţă privind siguranţa utilizării vancomicinei în timpul sarcinii la
om. Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere la animale nu sugerează niciun efect asupra
dezvoltării embrionului, fătului sau perioadei de sarcină (vezi pct. 5.3).
Totuşi, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un risc potenţial de ototoxicitate şi
nefrotoxicitate embrionară sau neonatală. Din această cauză, vancomicina trebuie administrată în
timpul sarcinii doar dacă este absolut necesar şi după o evaluare atentă a riscurilor/beneficiilor.
În cadrul unui studiu derulat la nou-născuţi cu mame cărora li s-a administrat acest medicament în
timpul sarcinii, nu au fost raportate pierderea senzori-neurală a auzului sau nefrotoxicitate. Un nou-
născut, a cărui mamă a utilizat tratament cu vancomicină în ultimul trimestru de sarcină, a prezentat
hipoacuzie conductivă, dar nu a fost stabilită o relaţie de cauzalitate.
Alăptarea
Vancomicina se excretă în laptele matern şi, din această cauză, trebuie utilizată în perioada de alăptare
doar dacă tratamentul cu alte antibiotice a eşuat. Vancomicina trebuie administrată cu precauţie la
mamele care alăptează datorită posibilelor reacţii adverse care pot apărea la copil (tulburări ale florei
intestinale însoţite de diaree, infestarea cu fungi asemănători drojdiei şi posibilă sensibilizare).
7
Luând în considerare importanţa utilizării acestui medicament pentru mama care alăptează, trebuie
avută în vedere decizia întreruperii alăptării.
Vancomicina se excretă în laptele matern şi, de aceea, nu este recomandată la femeile care alăptează.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Vancomicina nu are nici o influenţă sau are o influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce
vehicule şi de a folosi utilaje.
4.8 Reacţii adverse
În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a
gravităţii. Reacţiile adverse prezentate mai jos sunt definite utilizând convenţia MedDRA, pe aparate,
sisteme şi organe:
Foarte frecvente (≥ 1/10)
Frecvente (≥ 1/100 şi < 1/10)
Mai puţin frecvente (≥ 1/1000 şi < 1/100)
Rare (≥ 1/10.000 şi < 1/1000)
Foarte rare (< 1/10000)
Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile)
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice legate de administrarea
intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.
Tulburări hematologice şi limfatice
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): trombocitopenie, neutropenie, aganulocitoză, eozinofilie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): reacţii anafilactice, reacţii de hipersensibilitate
Tulburări acustice şi vestibulare
Mai puţin frecvente (≥ 1/1000 şi ≤ 1/100): pierdere tranzitorie sau definitivă a auzului
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): tinitus, ameţeli
Tulburări cardiace
Foarte rare (≤ 1/10000): stop cardiac
Tulburări vasculare
Frecvente (≥ 1/100 şi ≤ 1/10): scăderea tensiunii arteriale, tromboflebită
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): vasculită
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente (≥ 1/100 şi ≤ 1/10): dispnee, stridor
Tulburări gastrointestinale
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): greaţă
Foarte rare (≤ 1/10000): enterocolită pseudomembranoasă
Tulburări hepatobiliare
Cu frecvență necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile): valorile testelor funcției
hepatice se pot dubla la subiecții expuși la vancomicină.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): exantem şi inflamaţia mucoaselor, prurit, urticarie
Foarte rare (≤ 1/10000): dermatită exfoliativă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell, dermatită
buloasă indusă de imunoglobulina A
8
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): insuficienţă renală manifestată în principal prin creşterea concetrațiilor
serice de creatinină și uree.
Rare(≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): nefrită interstiţială, insuficienţă renală acută
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): înroşire a părţii superioare a corpului şi a feţei, dureri şi spasme ale
muşchilor pieptului şi spatelui
Rare (≥ 1/10000 şi şi ≤ 1/1000): febră iatrogenă, frisoane
În timpul sau imediat după perfuzarea rapidă pot apărea reacţii anafilactice. Reacţiile se remit atunci
când administrarea este întreruptă, în general într-un interval de 20 minute până la 2 ore de la
întreruperea administrării.
Ototoxicitatea a fost raportată în principal la pacienţii cărora li s-au administrat doze mari sau care au
fost trataţi concomitent cu alte medicamente ototoxice, sau care aveau în antecedente afectări ale
funcţiei renale sau ale auzului.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului
național de raportare ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenției Naționale a
Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Au fost raportate cazuri de toxicitate datorată supradozajului. Administrarea pe cale intravenoasă a 500
mg la un copil cu vârsta de 2 ani a dus la intoxicaţie letală. Administrarea la un adult a unei doze totale
de 56 g pe o perioadă de 10 zile a dus la insuficienţă renală. În anumite condiţii de risc ridicat (de
exemplu în caz de insuficienţă renală gravă), pot apărea concentraţii plasmatice ridicate, oto- şi
nefrotoxicitate.
Măsuri care trebuie luate în caz de supradozaj
- Nu se cunoaşte un antidot specific
- Este necesar tratament simptomatic concomitent cu susţinerea funcţiei renale
- Vancomicina este eliminată în cantitate mică din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală.
Hemofiltrarea sau hemoperfuzarea cu răşini polisulfonice a fost utilizată pentru reducerea
concentraţiilor plasmatice de vancomicină.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: 1.1.11 – Medicamente antiinfecţioase – alte antibacteriene, codul ATC:
J01XA01 – Antiinfecţioase de uz sistemic – antibacteriene pentru uz sistemic – alte antibacteriene –
Antibacteriene glicopeptidice.
Mecanism de acţiune
Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic. Vancomicina are un efect bactericid asupra organismelor
sensibile prin inhibarea biosintezei peretelui celular. Mai mult, aceasta afectează şi permeabilitatea
membranei celulelor bacteriene şi sinteza ARN-ului.
Mecanism(e) de rezistenţă
9
Rezistenţa dobândită la glicopeptide se bazează pe suma diferitelor complexe de gene Van. Genele
Van au fost rar întâlnite la Staphylococcus aureus, la care modificările peretelui celular au determinat
o sensibilitate „intermediară”, care în cele mai multe cazuri este heterogenă.
Nu există rezistenţă încrucişată între vancomicină şi alte antibiotice dar apare rezistenţă încrucişată cu
alte antibiotice glicopeptidice, cum este teicoplanina. Apariţia rezistenţei secundare în timpul
tratamentului este rară.
În anumite ţări, se observă creşterea numărului de cazuri de rezistenţă în special în cazul enterococilor;
sunt în mod special îngrijorătoare tulpinile multi-rezistente de Enterococcusfaecium.
Sinergism
Asocierea de vancomicină şi antibiotice aminoglicozidice are un efect sinergic împotriva multor
tulpini de Staphylococcus aureus, streptococi-D non-enterococici, enterococi şi streptococi din grupa
Viridans. Asocierea de vancomicină şi o cefalosporină are un efect sinergic asupra anumitor tulpini de
Staphylococcusepidermidisrezistente la oxacilină iar asocierea de vancomicină şi rifampicină are un
efect sinergic asupra tulpinilor de Staphylococcusepidermidisşi un efect parţial sinergic asupra
tulpinilor de Stahylococcus aureus. Dat fiind că vancomicina în asociere cu o cefalosporină are şi un
efect antagonic asupra anumitor tulpini de Staphylococcusepidermisiar în asociere cu rifampicina
asupra anumitor tulpini de Stapylococcus aureus, este utilă realizarea unor teste premergătoare de
sinergism.
Pentru determinarea sensibilităţii la vancomicină, trebuie obţinute mostre de culturi bacteriene pentru
izolarea şi identificarea microorganismelor care determină infecţia.
Valori critice
Valorile critice ale concentraţiei minime inhibitorii (CMI) stabilite de Comitetul European privind
Testarea Sensibilităţii Antimicrobiene (EUCAST) pentru Staphylococcusspp. şi pentru
Streptococcusspp. sunt
Sensibil Rezistent
Staphylococcusspp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Enterococcusspp. ≤ 4 mg/l > 4 mg/l
Streptococcusspp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Streptococcuspneumonia
e ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Anaerobi Gram-pozitiv ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Valori critice care nu
depind de specie* ≤ 2 mg/l > 4 mg/l
*Valorile critice care nu depind de specie au fost determinate în special pe baza datelor de
farmacocinetică/farmacodinamie și sunt independente de distribuția valorilor CMI pentru specii
specifice. Trebuie utilizate numai în cazul speciilor pentru care nu s-a stabilit o valoare critică cu
specificitate de specie și nu pentru acele specii pentru care nu se recomandă testarea sensibilității.
Sensibilitate
Apariţia rezistenţei dobândite poate varia în funcţie de regiunea geografică şi în funcţie de timp pentru
anumite specii şi din această cauză este de preferat utilizarea datelor locale privind rezistenţa, în
special în cazul tratamentului infecţiilor grave. În funcţie de necesităţi, trebuie cerută asistenţă de
specialitate în cazurile în care utilitatea medicamentului împotriva anumitor infecţii poate fi pusă sub
semnul întrebării.
Vancomicina are un spectru de acţiune redus.
Clase
Specii sensibile în mod obişnuit
Specii aerobe Gram-pozitiv
Bacillusspp.
Enterococcusspp.
Enterococcusfaecalis
10
Listeriaspp.
Rhodococcusequi
Stapylococcusspp.
Stapylococcus aureus
Stapylococcus coagulase negative
Stapylococcusepidermidis
Streptococcusspp.
Streptococcuspneumoniae
Corynebacteriumspp.
Specii pentru care rezistenţa dobândită
poate fi o problemă
Enterococcusfaecium
Streptococcusbovis
Streptococcusviridans
Microorganisme rezistente natural
Specii aerobe Gram-negativ
Cocciși bacilli
Chlamydiaspp.
Mycobacteria
Mycoplasmaspp.
Ricketsiaspp.
Treponema spp.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Distribuţie: După administrarea pe cale intravenoasă, vancomicina este distribuită la nivelul aproape
tuturor ţesuturilor şi difuzează în lichidul pleural, pericardic, ascitic şi sinovial ca şi la nivelul
muşchiului cardiac şi al valvelor inimii. Valori comparabile ale concentraţiilor sunt atinse şi la nivel
plasmatic. Datele privind concentraţiile de vancomicină la nivelul oaselor (partea sponginoasă , partea
compactă) variază mult. Volumul aparent de distribuţie la starea de echilibru este de 0,43 (până la 0,9)
l/kg. La nivelul meningelui neinflamat, vancomicina traversează doar în mică măsură bariera hemato-
cerebrală. Vancomicina se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 30 până la 55% şi chiar mai
mult.
Eliminare: Vancomicina este metabolizată doar într-o mică măsură. După administrarea pe cale
parenterală, aceasta este eliminată aproape în întregime sub formă de substanţă activă microbiologic
(aproximativ 75-90% în 24 de ore) prin filtrare glomerulară la nivelul rinichilor. Excreţia biliară este
nesemnificativă (mai puţin de 5% din doză).
La pacienţii cu funcţie renală normală, timpul de înjumătăţire a concentraţiei plasmatice prin eliminare
este de circa 4-6 (5-11) ore iar la copii de 2,2 - 3 ore. La pacienţii cu insuficienţă renală, timpul de
înjumătăţire plasmatică al vancomicinei poate fi prelungit considerabil (până la 7,5 zile). Datorită
ototoxicităţii tratamentului adjuvant cu vancomicină, în astfel de cazuri, este indicată monitorizarea
concentraţiilor plasmatice.
Concentraţiile plasmatice medii după perfuzareai.v a 1000 mg vancomicină pe o perioadă de 60 de
minute au fost de circa 63 mg/l la finalul perfuzării, circa 23 mg/l după 2 ore şi circa 8 mg/l după 11
ore.
Clearance-ul plasmatic al vancomicinei este dependent de viteza de filtrare glomerulară.
Clearance-ul total sistemic şi renal al vancomicinei poate fi redus la pacienţii vârstnici.
După cum au arătat studiile cu pacienţi anefrici, clearance-ul metabolic pare a fi foarte redus.
Până în prezent nu au fost identificaţi la om metaboliţi ai vancomicinei.
Dacă vancomicina este administrată în timpul dializei peritoneale pe cale intraperitoneală, aproximativ
11
60% din doză ajunge în circulaţia sistemică în 6 ore. După administrarea pe cale intraperitoneală a 30
mg/kg, valorile concentraţiilor plasmatice ajung la 10 mg/l.
În cazul administrării pe cale orală, vancomicina intens polară nu este practic absorbită de loc. După
administrarea pe cale orală, aceasta se regăseşte în formă activă în materiile fecale şi din această cauză
este considerată un medicament chemioterapeutic corespunzător pentru tratamentul colitei
pseudomembranoase şi al colitei stafilococice.
Vancomicina traversează rapid bariera placentară şi este distribuită în sângele ombilical.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele non-clinice nu au evidențiat vreun risc special pentru om pe baza studiilor convenționale
privind siguranța farmacologică și toxicitatea privind administrarea de doze repetate.
Datele limitate privind efectele mutagene indică rezultate negative, iar studii de lungă durată la
animale, privind potențialul carcinogen, nu sunt disponibile. În studiile de teratogenitate, în care la
șoareci și iepuri s-au administrat doze aproximativ corespunzătoare dozelor terapeutice la om,
raportate la suprafața corporală, (mg/m
2), nu au fost observate efecte teratogene directe sau indirecte.
Nu sunt disponibile studii la animale privind utilizarea în perioada perinatală/postnatală și efectele
asupra fertilității
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Nu este aplicabil.
6.2 Incompatibilităţi
Soluţia de vancomicină are un pH scăzut, ceea ce poate cauza instabilitate fizică sau chimică în cazul
amestecării cu alţi compuşi. Prin urmare, orice soluție administrată parenteral trebuie inspectată vizual
dacă prezintă precipitate sau decolorare înainte de utilizare.
Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepţia celor menţionate la pct. 6.6.
Tratament asociat
În cazul terapiei asociate vancomicină și alte antibiotice/chimioterapice, soluția preparată trebuie
administrată separat.
S-a dovedit că soluțiile combinate de vancomicină și antibiotice beta-lactamice sunt incompatibile din
punct de vedere fizic. Este recomandat ca între administrările acestor antibiotice linia venoasă să fie
adecvat curățată. De asemenea, este recomandat ca soluția de vancomicină să fie diluată la 5mg/ml sau
mai puțin.
6.3 Perioada de valabilitate
Pulbere:
3 ani
Soluţia reconstituită
După reconstituire/diluare stabilitatea chimică şi fizică în utilizare a fost demonstrată pentru până la 48
de ore la temperatura camerei (≤ 25ºC) şi la temperaturi între 2°C şi 8°C.
Din punct de vedere microbiologic medicamentul trebuie administrat imediat. Dacă nu este utilizat
imediat, perioada şi condiţiile de păstrare înainte de a fi administrat sunt responsabilitatea utilizatorului
12
şi, în mod normal, nu trebuie să depăşească 24 de ore la temperaturi între 2°C şi 8°C decât dacă
reconstituirea/diluţia a avut loc în condiţii controlate şi validate ca fiind aseptice.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A se păstra la temperaturi sub
25°C.
A se păstra flaconul în cutie pentru a fi protejat de lumină.
Reconstituire şi stabilitate, vezi pct. 6.6.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Ambalajul primar: flacoane din sticlă incoloră tip I, de 10 sau 20 ml, prevăzute cu dop din cauciuc şi
sigilat cu capsă din aluminiu şi disc din plastic uşor de deschis.
Ambalaj secundar: Cutii de carton
Mărimea ambalajului: 1 şi 10 flacoane.
Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare
Acest medicament trebuie reconstituit iar concentratul obţinut trebuie apoi diluat înaintea utilizării.
Prepararea soluţiei reconstituite
Dizolvaţi VancomicinăPharmaSwiss 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă în 10 ml apă pentru
preparate injectabile.
Dizolvaţi VancomicinăPharmaSwiss 1000 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă în 20 ml apă pentru
preparate injectabile.
Un ml soluţie reconstituită conţine vancomicină 50 ml.
Aspectul soluţiei reconstituite
După reconstituire, soluţia este limpede şi incoloră până la maro gălbuie fără particule vizibile.
Pentru condiţiile de păstrare a medicamentului reconstituit, vezi pct. 6.3.
Prepararea soluţie finale diluate pentru perfuzare
Soluţiile reconstituite conţinând vancomicină 50 mg/ml trebuie diluate suplimentar.
Diluanţii adecvaţi sunt:
Glucoză 5%, soluţie injectabilă
Clorură de sodiu 0,9%, soluţie injectabilă
Perfuzie intermitentă:
Soluţia reconstituită conţinând vancomicină 500 mg (50 mg/ml) trebuie diluată suplimentar cu cel
puţin 100 ml diluant (până la 5 mg/ml).
Soluţia reconstituită conţinând vancomicină 1000 mg (50 mg/ml) trebuie diluată suplimentar cu cel
puţin 200 ml diluant (până la 5 mg/ml).
Concentraţia de vancomicină a soluţiei perfuzabile nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.
Doza dorită trebuie administrată lent pe cale intravenoasă cu o viteză care să nu depăşească 10
mg/min, pe o perioadă de cel puţin 60 de minute sau mai mult.
Perfuzie continuă
Această metodă trebuie utilizată doar dacă nu este posibilă perfuzarea intermitentă. Diluaţi 1000 mg
sau 2000 mg de vancomicină dizolvată într-o cantitate suficientă din diluanţii de mai sus şi
administraţi sub formă de perfuzie prin picurare, astfel încât pacientul să primească doza prescrisă pe o
perioadă de 24 de ore.
13
Administrarea pe cale orală: Soluţiile reconstituite care conţin vancomicină 500 mg sau 1000 mg pot
fi diluate în 30 ml apă şi fie date pacientului pentru a fi băute, fie administrate prin sonda nazogastrică.
Aspectul soluţiei diluate
După diluare, soluţia obţinută este limpede, fără a prezenta alte particule.
Pentru condiţii de păstrare a medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
Anterior administrării, soluţia reconstituită trebuie inspectată vizual, pentru impurităţi şi modificări de
culoare. Soluţia trebuie utilizată numai dacă este limpede şi nu prezintă particule.
Eliminare
Flacoanele sunt destinate unei singure utilizări. Orice soluţie neutilizată trebuie aruncată.
Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminate conform reglementărilor locale
.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
PharmaSwissČeskárepublikas.r.o.
Jankovcova 1569/2c, 170 00 Praga 7
Republica Cehă
8. NUMĂRUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8012/2015/01-02
8013/2015/01-02
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data Reînnoire Autorizație – August 2015
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
August 2015
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
VancomicinăPharmaSwiss 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă
VancomicinăPharmaSwiss 1000 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Flacon 10 ml: conţine clorhidrat de vancomicină 512,57 mg(echivalent la538198,5 UI), echivalent la
vancomicină 500 mg (echivalent la 525000 UI).
Flacon 20 ml: conţine clorhidrat de vancomicină 1025,14 mg (echivalentla 1076397 UI), echivalent la
vancomicină 1000 mg (echivalent la 1050000 UI).
Un ml de soluţie reconstituită conţine vancomicină 50 mg.
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Pulbere pentru soluţie perfuzabilă.
Pulbere omogenă de culoare albă până la maro deschis.
După reconstituire soluţia obţinută are un pH între 2,5 şi 4,5.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
VancomicinaPharmaSwiss, administrată intravenos, este indicată în tratamentul infecţiilor grave,
potenţial letale cu microorganisme Gram-pozitiv sensibile care nu pot fi tratate sau care nu au răspuns
la alte medicamente antimicrobiene eficiente şi mai puţin toxice cum sunt penicilinele sau
cefalosporinele.
Vancomicina trebuie rezervată pentru acele cazuri în care există o indicaţie specifică, pentru a
minimiza şansele de apariţie a rezistenţei.
Vancomicina este utilă în tratamentul următoarelor infecţii grave cauzate de microorganisme sensibile
(vezi pct. 5.1):
− endocardite
− infecţii ale oaselor (osteomielite)
− pneumonie
− infecţii ale ţesuturilor moi.
Endocarditele determinate de enterococi, Streptococcusviridanssau S. bovis, trebuie tratate cu o
combinaţie de vancomicină şi o altă aminoglicozidă.
2
Vancomicina poate fi utilizată în profilaxia pre-operatorie pentru endocardita bacterienă, la pacienţii
cu risc crescut de apariţie a endocarditei bacteriene atunci când sunt supuşi unor intervenţii
chirurgicale majore (de exemplu intervenţii chirurgicale cardiace şi vasculare etc.) şi nu li se poate
administra un medicament antibacterian beta-lactamic corespunzător.
VancomicinaPharmaSwiss poate fi administrată şi pe cale orală, în tratamentul:
− Cazurilor severe de colită pseudomembranoasă determinată, de obicei, de Clostridiumdifficile, în
asociere cu tratamentul cu antibiotice.
NOTĂ: administrarea intravenoasă de vancomicină nu este eficientă în tratamentul colitei
pseudomembranoase.
Trebuie avute în vedere ghidurile oficiale privind utilizarea corespunzătoare a medicamentelor
antibacteriene.
4.2 Doze şi mod de administrare
Doze
Administrare intravenoasă
Doza trebuie adaptată individual în funcţie de greutate, vârstă şi funcţie renală.
Adulţi şi adolescenţi cu vârsta peste 12 ani:
Doza zilnică intravenoasă recomandată este de 2000 mg, divizată în doze de 500 mg la fiecare 6 ore
sau 1000 mg la fiecare 12 ore.
Endocardita bacteriană: schema de tratament general acceptată este de 1000 mg vancomicină la
fiecare 12 ore, timp de 4 săptămâni, în monoterapie sau asociată cu alte antibiotice (gentamicină şi
rifampicină, gentamicină, streptomicină). Tratamentul endocarditei enterococice se efectuează timp de
6 săptămâni cu vancomicină în asociere cu o aminoglicozidă – conform cu recomandările naţionale.
Profilaxia pre-operatorie împotriva endocarditei bacteriene: 1000 mg vancomicină administrată
intravenos înaintea intervenţiei chirurgicale (anterior anesteziei) şi, în funcţie de durata şi tipul
intervenţiei chirurgicale, doza de 1000 mg vancomicinăi.v. poate fi administrată la 12 ore după
intervenţia chirurgicală.
Copii și adolescenți
Copii cu vârsta între o lună şi 12 ani:
Doza intravenoasă recomandată este cuprinsă între 10 mg/kg pe zi administrată la fiecare 6 sau 20
mg/kg la fiecare 12 ore.
Sugari şi nou-născuţi:
Doza iniţială recomandată este de 15 mg/kg, urmată de 10 mg/kg la fiecare 12 ore în timpul primei
săptămâni de viaţă iar apoi, până la vârsta de o lună, la fiecare 8 ore. Se recomandă monitorizarea
atentă a concentraţiei plasmatice de vancomicină (vezi mai jos).
Grupe speciale de pacienți
Pacienţi vârstnici:
Din cauza reducerii funcţiei renale odată cu înaintarea în vârstă, pot fi necesare doze de întreţinere mai
mici.
Pacienţi obezi:
Poate fi necesară modificarea dozelor zilnice uzuale
Pacienţi cu insuficienţă hepatică:
Nu există date că doza trebuie redusă la pacienţii cu insuficienţă hepatică.
3
Pacienţi cu insuficienţă renală:
Dozele trebuie ajustate la pacienţii cu insuficienţă renală iar următoarea nomogramă poate fi utilizată
drept ghid. Se recomandă monitorizarea atentă a concentraţiilor plasmatice de vancomicină (vezi mai
jos).
La pacienţii cu insuficienţă renală uşoară până la moderată, doza iniţială nu trebuie să fie mai mică de
15 mg/kg. La pacienţii cu insuficienţă renală severă, este de preferat administrarea unei doze de
întreţinere cuprinsă între 250 mg şi 1000 mg la interval de câteva zile, mai degrabă decât administrarea
zilnică a unor doze mai mici.
Pacienţii cu anurie (cu funcţie renală practic absentă) trebuie să primească o doză de 15 mg/kg până
când sunt atinse concentraţiile plasmatice terapeutice. Dozele de întreţinere sunt de 1,9 mg/kg în 24 de
ore. Pentru a facilita această procedură, pacienţii adulţi cu insuficienţă renală severă pot utiliza o doză
de întreţinere de 250 – 1000 mg la intervale de câteva zile în locul dozelor zilnice.
Dozele în cazurile de hemodializă
Următoarea schemă de administrare a dozelor este posibilă la pacienţii cu funcţie renală absentă şi care
efectuează periodic hemodializă:
Doza de saturare: 1000 mg, doza de întreţinere 1000 mg la fiecare 7 – 10 zile.
Dacă în timpul hemodializei sunt utilizate membrane polisulfonice (dializă cu debit mare), timpul de
înjumătăţire plasmatică al vancomicinei este redus. Este posibil ca la pacienţii care efectuează periodic
hemodializă, să fie necesară o doză de întreţinere suplimentară.
Monitorizarea concentraţiilor plasmatice de vancomicină:
Concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate în a doua zi de tratament, chiar înaintea
administrării dozei următoare şi la o oră după perfuzare. Valorile terapeutice ale concentraţiilor de
vancomicină trebuie să fie cuprinse între 30 şi 40 mg/l (maxim 50 mg/l) la o oră de la încheierea
perfuzării, valorile minime (chiar înaintea administrării următoarei doze) trebuind să fie cuprinse între
5 şi 10 mg/l sau conform recomandărilor locale.
În mod normal, concentraţiile trebuie monitorizate de două sau trei ori pe săptămână.
Administrare orală
În tratamentul colitei pseudomembranoase, singura indicaţie pentru administrarea orală a
vancomicinei, doza uzuală este de 125 mg (2,5 ml) la fiecare 6 ore pe o perioadă de 7 până la 10 zile.
Doza totală zilnică nu trebuie să depăşească 2 g.
4
În cazul tratamentului colitei pseudomembranoase la copii şi adolescenţi, doza uzuală zilnică este de
40 mg/kg divizată în două sau trei prize, pe o perioadă de 7 până la 10 zile. Doza totală zilnică nu
trebuie să depăşească 2 g.
Mod de administrare
Vancomicina cu administrare parenterală va fi administrată doar sub formă de perfuzie lentă. Fiecare
doză trebuie administrată cu o rată care să nu depășească 10 mg/min sau pe o perioadă de cel puțin 60
de minute (oricare durează mai mult), diluată suficient (cel puţin 100 ml la 500 mg sau 200 ml la 1000
mg).
Pacienţii care necesită reducerea volumului de lichide pot primi o soluţie de 500 mg/50 ml sau de 1000
mg/100 ml. În cazul acestor concentraţii mai mari, riscul de apariţie a reacţiilor adverse la locul de
perfuzare poate creşte.
Doza de vancomicină destinată administrării pe cale orală poate fi diluată în 30 ml de apă şi fie dată
pacientului pentru a fi băută, fie administrată prin sonda nazogastrică.
Pentru instrucţiuni privind reconstituirea și diluarea medicamentului înainte de administrare, vezi pct.
6.6.
Durata tratamentului
Durata tratamentului depinde de severitatea infecţiei ca şi de răspunsul clinic şi bacteriologic.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate la vancomicină.
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Atenţionări
În cazul prezenţei anuriei sau leziunilor cohleare, vancomicina trebuie utilizată doar dacă este absolut
necesar şi nu sunt disponibile alte variante.
În cazurile de reacţii de hipersensibilitate acută grave (de exemplu anafilaxie), tratamentul cu
vancomicină trebuie întrerupt imediat şi trebuie iniţiate imediat măsurile de urgenţă corespunzătoare
obişnuite (de exemplu antihistamine, corticosteroizi şi – dacă este necesar – respiraţie artificială).
Administrarea rapidă în bolus (adică pe o durată de câteva minute) poate fi asociată cu hipotensiune
arterială severă (inclusiv şoc şi, în cazuri rare, stop cardiac), reacţii asemănătoare celor determinate de
histamine şi erupţii cutanate tranzitorii maculopapulare sau eritematoase („sindromul omului roşu” sau
„sindromul gâtului roşu”). Vancomicina trebuie perfuzată lent ca soluţie diluată (2,5 până la 5,0 g/l) cu
o viteză de cel mult 10 mg/min şi pe o perioadă de cel puţin 60 de minute pentru a evita reacţiile legate
de perfuzarea rapidă. Întreruperea perfuzării determină, de obicei, la dispariţia rapidă a acestor reacţii.
Vancomicina trebuie administrată doar pe cale intravenoasă datorită riscului de necroză. Riscul de
apariţie a iritaţiilor venoase este minimizat prin administrarea vancomicinei sub formă de soluţie
diluată şi prin schimbarea locului de perfuzare.
Administrarea vancomicinei prin perfuzareperitoneală în timpul dializei peritoneale ambulatorii
continue a fost asociată cu un sindrom de peritonită chimică.
Grupe speciale de pacienți
Pacienți cu insuficiență renală:
Nefrotoxicitate: vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu insuficienţă renală dat fiind
că posibilitatea de apariţie a efectelor toxice este mult mai mare în cazul prezenţei unor concentraţii
plasmatice crescute pe o perioadă prelungită de timp. În cazul tratamentului acestor pacienţi şi a celor
cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active nefrotoxice (de exemplu
aminoglicozide), trebuie efectuate serii de analize ale funcţiei renale şi trebuie adoptate scheme
terapeutice adecvate pentru a reduce la minim riscul de nefrotoxicitate (vezi pct. 4.2).
5
Pacienți care au avut anterior episoade de surditate:
Ototoxicitate: ototoxicitatea, care poate fi tranzitorie sau permamentă (vezi pct. 4.8), a fost raportată la
pacienţii care au avut anterior episoade de surditate, care au utilizat doze intravenoase prea mari sau
cărora li se administrează concomitent cu alte substanţe active ototoxice cum sunt aminoglicozidele.
Surditatea poate fi precedată de tinitus. Experienţa cu alte antibiotice sugerează că surditatea poate
evolua chiar în condiţiile întreruperii tratamentului. Pentru reducerea riscului de ototoxicitate,
concentraţiile plasmatice trebuie măsurate periodic şi se recomandă testarea periodică a funcţiei
auditive.
Precauţii:
Vancomicina este foarte iritantă la nivelul ţesuturilor şi determină necroză la locul de injectare dacă
este administrată intramuscular. La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pot apărea dureri
şi tromboflebite iar acestea pot fi ocazionale severe. Frecvenţa şi severitatea tromboflebitelor pot fi
minimizate prin administrarea lentă a medicamentului sub formă de soluţie diluată (vezi pct. 6.6) şi
prin modificarea periodică a locului de perfuzare. Frecvenţa de apariţie a reacţiilor adverse legate de
perfuzare (hipotensiune arterială, bufeuri, eritem, urticarie şi prurit) creşte în cazul administrării
concomitente cu substanţe anestezice. Acest efect poate fi redus prin perfuzareavancomicinei pe o
perioadă de 60 de minute, înaintea anesteziei.
Vancomicina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu reacţii alergice la teicoplanină deoarece au
fost raportate reacţii de hipersensibilitate încrucişată între vancomicină şi teicoplanină.
Deprimarea miocardică indusă de anestezice poate fi accentuată de vancomicină. În timpul anesteziei,
dozele trebuie diluate corespunzător şi administrate lent în asociere cu monitorizare cardiacă atentă.
Modificările de poziţie trebuie amânate până la terminarea perfuzării pentru a permite ajustarea
posturală.
La pacienţii cărora li se administrează vancomicină pe termen lung sau în asociere cu alte
medicamente care determină neutropenie sau agranulocitoză, numărul de leucocite din sânge trebuie
monitorizat la intervale regulate.
Toţi pacienţii cărora li se administrează vancomicină trebuie să efectueze periodic analize ale sângelui,
ale urinei şi ale funcţiilor hepatice şi renale.
Utilizarea prelungită a vancomicinei poate duce la suprainfecţii cu microorganisme rezistente, din
această cauză aceşti pacienţi trebuie monitorizaţi periodic. Dacă în timpul tratamentului apare o
suprainfecţie, trebuie luate măsuri corespunzătoare.
A fost raportată apariţia colitei pseudomembranoase în asociere cu aproape toate medicamentele
antibacteriene, inclusiv vancomicină, iar severitatea acesteia poate varia de la uşoară până la nivelul la
care poate pune viaţa în pericol. Din această cauză, este important să fie luat în considerare acest
diagnostic la pacienţii care prezintă diaree în urma administrării de vancomicină. Sunt contraindicate
antiperistalticele.
Monitorizarea periodică a concentraţiilor plasmatice de vancomicină este indicată în cazul
tratamentului de lungă durată, mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală sau deficienţe de auz ca şi în
cazul administrării concomitente a unor medicamente nefrotoxice sau ototoxice.
Administrarea de vancomicină trebuie restricționată pentru cazurile în care există o indicație specifică,
pentru minimizarea riscului de apariție a rezistenței.
Atunci când vancomicina este utilizată în tratamentul empiric al infecțiilor în care se suspectează și
prezența de bacterii Gram-negativ, trebuie luate măsuri suplimentare adecvate împotriva acestor
bacterii.
Dozele trebuie ajustate pe baza concentraţiilor plasmatice. Concentraţiile plasmatice trebuie
monitorizate şi trebuie efectuate periodic analize ale funcţiei renale.
Recomandare generală este ca monitorizarea concentraţiilor să se facă de 2 – 3 ori pe săptămână.
6
Vârstnicii sunt în mod special predispuşi la afectarea auzului iar dacă vârsta lor depăşeşte 60 de ani,
trebuie efectuate serii de teste ale funcţiei auditive. Utilizarea concomitentă sau secvenţială a unor
substanţe nefrotoxice trebuie evitată. Trebuie evitată administrarea concomitentă a vancomicinei cu
alte substanțe nefrotoxice în cazul pacienților vârstnici datorită riscului crescut de insuficiență renală la
această grupă de vârstă.
Copii și adolescenți
Vancomicina trebuie utilizată cu prudenţă deosebită la nou-născuţii prematur şi la copii, datorită
imaturităţii renale a acestora şi a posibilelor creşteri ale concentraţiilor plasmatice de vancomicină. Din
această cauză, concentraţiile plasmatice de vancomicină trebuie monitorizate cu atenţie. Administrarea
concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice la copii a fost asociată cu eritem şi reacţii
anafilactoide. În cazul în care administrarea vancomicinei este necesară în profilaxia chirurgicală, se
recomandă administrarea substanţelor anestezice după încheierea perfuzăriivancomicinei.
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Alte medicamente potenţial nefrotoxice sau ototoxice
Administrarea concomitentă sau ulterioară a vancomicinei în asociere cu alte medicamente potenţial
neurotoxice şi/sau nefrotoxice, în special gentamicină, amfotericină B, streptomicină, neomicină,
kanamicină, amikacină, tobramicină, viomicină, bacitracin, polimixin B, colistin şi cisplatină poate
potenţa nefrotoxicitatea şi/sau ototoxicitateavancomicinei şi, deci, necesită monitorizarea atentă a
pacientului.
Datorită efectului sinergic (de exemplu cu gentamicina) în aceste cazuri doza maximă de vancomicină
trebuie scăzută la 500 mg la fiecare 8 ore.
Anestezice
Administrarea concomitentă de vancomicină şi substanţe anestezice a fost asociată cu eritem, bufeuri
asemănătoare celor asociate cu histaminele şi reacţii anafilactoide. Acest efect poate fi redus dacă
vancomicina este administrată cu mai mult de 60 de minute înaintea inducerii anesteziei.
Relaxante musculare
Dacă vancomicina este administrată în timpul sau imediat după o intervenţie chirurgicală, efectul
(blocada neuromusculară) relaxantelor musculare (cum este succinilcolina) administrate concomitent
poate fi crescut şi prelungit.
4. Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Fertilitatea
Nu sunt disponibile date despre fertilitate.
Sarcina
Nu este disponibilă suficientă experienţă privind siguranţa utilizării vancomicinei în timpul sarcinii la
om. Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere la animale nu sugerează niciun efect asupra
dezvoltării embrionului, fătului sau perioadei de sarcină (vezi pct. 5.3).
Totuşi, vancomicina traversează placenta şi nu poate fi exclus un risc potenţial de ototoxicitate şi
nefrotoxicitate embrionară sau neonatală. Din această cauză, vancomicina trebuie administrată în
timpul sarcinii doar dacă este absolut necesar şi după o evaluare atentă a riscurilor/beneficiilor.
În cadrul unui studiu derulat la nou-născuţi cu mame cărora li s-a administrat acest medicament în
timpul sarcinii, nu au fost raportate pierderea senzori-neurală a auzului sau nefrotoxicitate. Un nou-
născut, a cărui mamă a utilizat tratament cu vancomicină în ultimul trimestru de sarcină, a prezentat
hipoacuzie conductivă, dar nu a fost stabilită o relaţie de cauzalitate.
Alăptarea
Vancomicina se excretă în laptele matern şi, din această cauză, trebuie utilizată în perioada de alăptare
doar dacă tratamentul cu alte antibiotice a eşuat. Vancomicina trebuie administrată cu precauţie la
mamele care alăptează datorită posibilelor reacţii adverse care pot apărea la copil (tulburări ale florei
intestinale însoţite de diaree, infestarea cu fungi asemănători drojdiei şi posibilă sensibilizare).
7
Luând în considerare importanţa utilizării acestui medicament pentru mama care alăptează, trebuie
avută în vedere decizia întreruperii alăptării.
Vancomicina se excretă în laptele matern şi, de aceea, nu este recomandată la femeile care alăptează.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
Vancomicina nu are nici o influenţă sau are o influenţă neglijabilă asupra capacităţii de a conduce
vehicule şi de a folosi utilaje.
4.8 Reacţii adverse
În cadrul fiecărei grupe de frecvenţă, reacţiile adverse sunt prezentate în ordinea descrescătoare a
gravităţii. Reacţiile adverse prezentate mai jos sunt definite utilizând convenţia MedDRA, pe aparate,
sisteme şi organe:
Foarte frecvente (≥ 1/10)
Frecvente (≥ 1/100 şi < 1/10)
Mai puţin frecvente (≥ 1/1000 şi < 1/100)
Rare (≥ 1/10.000 şi < 1/1000)
Foarte rare (< 1/10000)
Cu frecvenţă necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile)
Cele mai frecvente reacţii adverse sunt flebita şi reacţiile pseudo-alergice legate de administrarea
intravenoasă prea rapidă a vancomicinei.
Tulburări hematologice şi limfatice
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): trombocitopenie, neutropenie, aganulocitoză, eozinofilie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): reacţii anafilactice, reacţii de hipersensibilitate
Tulburări acustice şi vestibulare
Mai puţin frecvente (≥ 1/1000 şi ≤ 1/100): pierdere tranzitorie sau definitivă a auzului
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): tinitus, ameţeli
Tulburări cardiace
Foarte rare (≤ 1/10000): stop cardiac
Tulburări vasculare
Frecvente (≥ 1/100 şi ≤ 1/10): scăderea tensiunii arteriale, tromboflebită
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): vasculită
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente (≥ 1/100 şi ≤ 1/10): dispnee, stridor
Tulburări gastrointestinale
Rare (≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): greaţă
Foarte rare (≤ 1/10000): enterocolită pseudomembranoasă
Tulburări hepatobiliare
Cu frecvență necunoscută (care nu poate fi estimată din datele disponibile): valorile testelor funcției
hepatice se pot dubla la subiecții expuși la vancomicină.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): exantem şi inflamaţia mucoaselor, prurit, urticarie
Foarte rare (≤ 1/10000): dermatită exfoliativă, sindrom Stevens-Johnson, sindrom Lyell, dermatită
buloasă indusă de imunoglobulina A
8
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): insuficienţă renală manifestată în principal prin creşterea concetrațiilor
serice de creatinină și uree.
Rare(≥ 1/10000 şi ≤ 1/1000): nefrită interstiţială, insuficienţă renală acută
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare
Frecvente(> 1/100 şi ≤ 1/10): înroşire a părţii superioare a corpului şi a feţei, dureri şi spasme ale
muşchilor pieptului şi spatelui
Rare (≥ 1/10000 şi şi ≤ 1/1000): febră iatrogenă, frisoane
În timpul sau imediat după perfuzarea rapidă pot apărea reacţii anafilactice. Reacţiile se remit atunci
când administrarea este întreruptă, în general într-un interval de 20 minute până la 2 ore de la
întreruperea administrării.
Ototoxicitatea a fost raportată în principal la pacienţii cărora li s-au administrat doze mari sau care au
fost trataţi concomitent cu alte medicamente ototoxice, sau care aveau în antecedente afectări ale
funcţiei renale sau ale auzului.
Raportarea reacţiilor adverse suspectate
Raportarea reacţiilor adverse suspectate după autorizarea medicamentului este importantă. Acest lucru
permite monitorizarea continuă a raportului beneficiu/risc al medicamentului. Profesioniştii din
domeniul sănătăţii sunt rugaţi să raporteze orice reacţie adversă suspectată prin intermediul sistemului
național de raportare ale cărui detalii sunt publicate pe web-site-ul Agenției Naționale a
Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale http://www.anm.ro.
4.9 Supradozaj
Au fost raportate cazuri de toxicitate datorată supradozajului. Administrarea pe cale intravenoasă a 500
mg la un copil cu vârsta de 2 ani a dus la intoxicaţie letală. Administrarea la un adult a unei doze totale
de 56 g pe o perioadă de 10 zile a dus la insuficienţă renală. În anumite condiţii de risc ridicat (de
exemplu în caz de insuficienţă renală gravă), pot apărea concentraţii plasmatice ridicate, oto- şi
nefrotoxicitate.
Măsuri care trebuie luate în caz de supradozaj
- Nu se cunoaşte un antidot specific
- Este necesar tratament simptomatic concomitent cu susţinerea funcţiei renale
- Vancomicina este eliminată în cantitate mică din sânge prin hemodializă sau dializă peritoneală.
Hemofiltrarea sau hemoperfuzarea cu răşini polisulfonice a fost utilizată pentru reducerea
concentraţiilor plasmatice de vancomicină.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: 1.1.11 – Medicamente antiinfecţioase – alte antibacteriene, codul ATC:
J01XA01 – Antiinfecţioase de uz sistemic – antibacteriene pentru uz sistemic – alte antibacteriene –
Antibacteriene glicopeptidice.
Mecanism de acţiune
Vancomicina este un antibiotic glicopeptidic. Vancomicina are un efect bactericid asupra organismelor
sensibile prin inhibarea biosintezei peretelui celular. Mai mult, aceasta afectează şi permeabilitatea
membranei celulelor bacteriene şi sinteza ARN-ului.
Mecanism(e) de rezistenţă
9
Rezistenţa dobândită la glicopeptide se bazează pe suma diferitelor complexe de gene Van. Genele
Van au fost rar întâlnite la Staphylococcus aureus, la care modificările peretelui celular au determinat
o sensibilitate „intermediară”, care în cele mai multe cazuri este heterogenă.
Nu există rezistenţă încrucişată între vancomicină şi alte antibiotice dar apare rezistenţă încrucişată cu
alte antibiotice glicopeptidice, cum este teicoplanina. Apariţia rezistenţei secundare în timpul
tratamentului este rară.
În anumite ţări, se observă creşterea numărului de cazuri de rezistenţă în special în cazul enterococilor;
sunt în mod special îngrijorătoare tulpinile multi-rezistente de Enterococcusfaecium.
Sinergism
Asocierea de vancomicină şi antibiotice aminoglicozidice are un efect sinergic împotriva multor
tulpini de Staphylococcus aureus, streptococi-D non-enterococici, enterococi şi streptococi din grupa
Viridans. Asocierea de vancomicină şi o cefalosporină are un efect sinergic asupra anumitor tulpini de
Staphylococcusepidermidisrezistente la oxacilină iar asocierea de vancomicină şi rifampicină are un
efect sinergic asupra tulpinilor de Staphylococcusepidermidisşi un efect parţial sinergic asupra
tulpinilor de Stahylococcus aureus. Dat fiind că vancomicina în asociere cu o cefalosporină are şi un
efect antagonic asupra anumitor tulpini de Staphylococcusepidermisiar în asociere cu rifampicina
asupra anumitor tulpini de Stapylococcus aureus, este utilă realizarea unor teste premergătoare de
sinergism.
Pentru determinarea sensibilităţii la vancomicină, trebuie obţinute mostre de culturi bacteriene pentru
izolarea şi identificarea microorganismelor care determină infecţia.
Valori critice
Valorile critice ale concentraţiei minime inhibitorii (CMI) stabilite de Comitetul European privind
Testarea Sensibilităţii Antimicrobiene (EUCAST) pentru Staphylococcusspp. şi pentru
Streptococcusspp. sunt
Sensibil Rezistent
Staphylococcusspp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Enterococcusspp. ≤ 4 mg/l > 4 mg/l
Streptococcusspp. ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Streptococcuspneumonia
e ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Anaerobi Gram-pozitiv ≤ 2 mg/l > 2 mg/l
Valori critice care nu
depind de specie* ≤ 2 mg/l > 4 mg/l
*Valorile critice care nu depind de specie au fost determinate în special pe baza datelor de
farmacocinetică/farmacodinamie și sunt independente de distribuția valorilor CMI pentru specii
specifice. Trebuie utilizate numai în cazul speciilor pentru care nu s-a stabilit o valoare critică cu
specificitate de specie și nu pentru acele specii pentru care nu se recomandă testarea sensibilității.
Sensibilitate
Apariţia rezistenţei dobândite poate varia în funcţie de regiunea geografică şi în funcţie de timp pentru
anumite specii şi din această cauză este de preferat utilizarea datelor locale privind rezistenţa, în
special în cazul tratamentului infecţiilor grave. În funcţie de necesităţi, trebuie cerută asistenţă de
specialitate în cazurile în care utilitatea medicamentului împotriva anumitor infecţii poate fi pusă sub
semnul întrebării.
Vancomicina are un spectru de acţiune redus.
Clase
Specii sensibile în mod obişnuit
Specii aerobe Gram-pozitiv
Bacillusspp.
Enterococcusspp.
Enterococcusfaecalis
10
Listeriaspp.
Rhodococcusequi
Stapylococcusspp.
Stapylococcus aureus
Stapylococcus coagulase negative
Stapylococcusepidermidis
Streptococcusspp.
Streptococcuspneumoniae
Corynebacteriumspp.
Specii pentru care rezistenţa dobândită
poate fi o problemă
Enterococcusfaecium
Streptococcusbovis
Streptococcusviridans
Microorganisme rezistente natural
Specii aerobe Gram-negativ
Cocciși bacilli
Chlamydiaspp.
Mycobacteria
Mycoplasmaspp.
Ricketsiaspp.
Treponema spp.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Distribuţie: După administrarea pe cale intravenoasă, vancomicina este distribuită la nivelul aproape
tuturor ţesuturilor şi difuzează în lichidul pleural, pericardic, ascitic şi sinovial ca şi la nivelul
muşchiului cardiac şi al valvelor inimii. Valori comparabile ale concentraţiilor sunt atinse şi la nivel
plasmatic. Datele privind concentraţiile de vancomicină la nivelul oaselor (partea sponginoasă , partea
compactă) variază mult. Volumul aparent de distribuţie la starea de echilibru este de 0,43 (până la 0,9)
l/kg. La nivelul meningelui neinflamat, vancomicina traversează doar în mică măsură bariera hemato-
cerebrală. Vancomicina se leagă de proteinele plasmatice în proporţie de 30 până la 55% şi chiar mai
mult.
Eliminare: Vancomicina este metabolizată doar într-o mică măsură. După administrarea pe cale
parenterală, aceasta este eliminată aproape în întregime sub formă de substanţă activă microbiologic
(aproximativ 75-90% în 24 de ore) prin filtrare glomerulară la nivelul rinichilor. Excreţia biliară este
nesemnificativă (mai puţin de 5% din doză).
La pacienţii cu funcţie renală normală, timpul de înjumătăţire a concentraţiei plasmatice prin eliminare
este de circa 4-6 (5-11) ore iar la copii de 2,2 - 3 ore. La pacienţii cu insuficienţă renală, timpul de
înjumătăţire plasmatică al vancomicinei poate fi prelungit considerabil (până la 7,5 zile). Datorită
ototoxicităţii tratamentului adjuvant cu vancomicină, în astfel de cazuri, este indicată monitorizarea
concentraţiilor plasmatice.
Concentraţiile plasmatice medii după perfuzareai.v a 1000 mg vancomicină pe o perioadă de 60 de
minute au fost de circa 63 mg/l la finalul perfuzării, circa 23 mg/l după 2 ore şi circa 8 mg/l după 11
ore.
Clearance-ul plasmatic al vancomicinei este dependent de viteza de filtrare glomerulară.
Clearance-ul total sistemic şi renal al vancomicinei poate fi redus la pacienţii vârstnici.
După cum au arătat studiile cu pacienţi anefrici, clearance-ul metabolic pare a fi foarte redus.
Până în prezent nu au fost identificaţi la om metaboliţi ai vancomicinei.
Dacă vancomicina este administrată în timpul dializei peritoneale pe cale intraperitoneală, aproximativ
11
60% din doză ajunge în circulaţia sistemică în 6 ore. După administrarea pe cale intraperitoneală a 30
mg/kg, valorile concentraţiilor plasmatice ajung la 10 mg/l.
În cazul administrării pe cale orală, vancomicina intens polară nu este practic absorbită de loc. După
administrarea pe cale orală, aceasta se regăseşte în formă activă în materiile fecale şi din această cauză
este considerată un medicament chemioterapeutic corespunzător pentru tratamentul colitei
pseudomembranoase şi al colitei stafilococice.
Vancomicina traversează rapid bariera placentară şi este distribuită în sângele ombilical.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Datele non-clinice nu au evidențiat vreun risc special pentru om pe baza studiilor convenționale
privind siguranța farmacologică și toxicitatea privind administrarea de doze repetate.
Datele limitate privind efectele mutagene indică rezultate negative, iar studii de lungă durată la
animale, privind potențialul carcinogen, nu sunt disponibile. În studiile de teratogenitate, în care la
șoareci și iepuri s-au administrat doze aproximativ corespunzătoare dozelor terapeutice la om,
raportate la suprafața corporală, (mg/m
2), nu au fost observate efecte teratogene directe sau indirecte.
Nu sunt disponibile studii la animale privind utilizarea în perioada perinatală/postnatală și efectele
asupra fertilității
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Nu este aplicabil.
6.2 Incompatibilităţi
Soluţia de vancomicină are un pH scăzut, ceea ce poate cauza instabilitate fizică sau chimică în cazul
amestecării cu alţi compuşi. Prin urmare, orice soluție administrată parenteral trebuie inspectată vizual
dacă prezintă precipitate sau decolorare înainte de utilizare.
Acest medicament nu trebuie amestecat cu alte medicamente, cu excepţia celor menţionate la pct. 6.6.
Tratament asociat
În cazul terapiei asociate vancomicină și alte antibiotice/chimioterapice, soluția preparată trebuie
administrată separat.
S-a dovedit că soluțiile combinate de vancomicină și antibiotice beta-lactamice sunt incompatibile din
punct de vedere fizic. Este recomandat ca între administrările acestor antibiotice linia venoasă să fie
adecvat curățată. De asemenea, este recomandat ca soluția de vancomicină să fie diluată la 5mg/ml sau
mai puțin.
6.3 Perioada de valabilitate
Pulbere:
3 ani
Soluţia reconstituită
După reconstituire/diluare stabilitatea chimică şi fizică în utilizare a fost demonstrată pentru până la 48
de ore la temperatura camerei (≤ 25ºC) şi la temperaturi între 2°C şi 8°C.
Din punct de vedere microbiologic medicamentul trebuie administrat imediat. Dacă nu este utilizat
imediat, perioada şi condiţiile de păstrare înainte de a fi administrat sunt responsabilitatea utilizatorului
12
şi, în mod normal, nu trebuie să depăşească 24 de ore la temperaturi între 2°C şi 8°C decât dacă
reconstituirea/diluţia a avut loc în condiţii controlate şi validate ca fiind aseptice.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A se păstra la temperaturi sub
25°C.
A se păstra flaconul în cutie pentru a fi protejat de lumină.
Reconstituire şi stabilitate, vezi pct. 6.6.
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
Ambalajul primar: flacoane din sticlă incoloră tip I, de 10 sau 20 ml, prevăzute cu dop din cauciuc şi
sigilat cu capsă din aluminiu şi disc din plastic uşor de deschis.
Ambalaj secundar: Cutii de carton
Mărimea ambalajului: 1 şi 10 flacoane.
Este posibil ca nu toate mărimile de ambalaj să fie comercializate.
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor şi alte instrucţiuni de manipulare
Acest medicament trebuie reconstituit iar concentratul obţinut trebuie apoi diluat înaintea utilizării.
Prepararea soluţiei reconstituite
Dizolvaţi VancomicinăPharmaSwiss 500 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă în 10 ml apă pentru
preparate injectabile.
Dizolvaţi VancomicinăPharmaSwiss 1000 mg pulbere pentru soluţie perfuzabilă în 20 ml apă pentru
preparate injectabile.
Un ml soluţie reconstituită conţine vancomicină 50 ml.
Aspectul soluţiei reconstituite
După reconstituire, soluţia este limpede şi incoloră până la maro gălbuie fără particule vizibile.
Pentru condiţiile de păstrare a medicamentului reconstituit, vezi pct. 6.3.
Prepararea soluţie finale diluate pentru perfuzare
Soluţiile reconstituite conţinând vancomicină 50 mg/ml trebuie diluate suplimentar.
Diluanţii adecvaţi sunt:
Glucoză 5%, soluţie injectabilă
Clorură de sodiu 0,9%, soluţie injectabilă
Perfuzie intermitentă:
Soluţia reconstituită conţinând vancomicină 500 mg (50 mg/ml) trebuie diluată suplimentar cu cel
puţin 100 ml diluant (până la 5 mg/ml).
Soluţia reconstituită conţinând vancomicină 1000 mg (50 mg/ml) trebuie diluată suplimentar cu cel
puţin 200 ml diluant (până la 5 mg/ml).
Concentraţia de vancomicină a soluţiei perfuzabile nu trebuie să depăşească 5 mg/ml.
Doza dorită trebuie administrată lent pe cale intravenoasă cu o viteză care să nu depăşească 10
mg/min, pe o perioadă de cel puţin 60 de minute sau mai mult.
Perfuzie continuă
Această metodă trebuie utilizată doar dacă nu este posibilă perfuzarea intermitentă. Diluaţi 1000 mg
sau 2000 mg de vancomicină dizolvată într-o cantitate suficientă din diluanţii de mai sus şi
administraţi sub formă de perfuzie prin picurare, astfel încât pacientul să primească doza prescrisă pe o
perioadă de 24 de ore.
13
Administrarea pe cale orală: Soluţiile reconstituite care conţin vancomicină 500 mg sau 1000 mg pot
fi diluate în 30 ml apă şi fie date pacientului pentru a fi băute, fie administrate prin sonda nazogastrică.
Aspectul soluţiei diluate
După diluare, soluţia obţinută este limpede, fără a prezenta alte particule.
Pentru condiţii de păstrare a medicamentului diluat, vezi pct. 6.3.
Anterior administrării, soluţia reconstituită trebuie inspectată vizual, pentru impurităţi şi modificări de
culoare. Soluţia trebuie utilizată numai dacă este limpede şi nu prezintă particule.
Eliminare
Flacoanele sunt destinate unei singure utilizări. Orice soluţie neutilizată trebuie aruncată.
Orice medicament neutilizat sau material rezidual trebuie eliminate conform reglementărilor locale
.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
PharmaSwissČeskárepublikas.r.o.
Jankovcova 1569/2c, 170 00 Praga 7
Republica Cehă
8. NUMĂRUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
8012/2015/01-02
8013/2015/01-02
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Data Reînnoire Autorizație – August 2015
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
August 2015
