SEROXAT 20 mg
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
SEROXAT 20 mg comprimate filmate
SEROXAT 30 mg comprimate filmate
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare comprimat filmat conţine paroxetină 20 mg/30 mg (sub formă de paroxetină clorhidrat
hemihidrat).
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Comprimat filmat.
Seroxat 20 mg
Comprimate filmate biconvexe, de formă ovală, de culoare albă, marcate cu “20” pe una dintre feţe şi
o linie de diviziune pe cealaltă faţă.
Comprimatul filmat de 20 mg are o linie de diviziune şi, dacă este necesar, poate fi împărţit în două
părţi egale.
Seroxat 30 mg
Comprimate biconvexe, de formă ovală, de culoare albastră, marcate cu “SEROXAT 30” pe una dintre
feţe şi cu o linie de diviziune pe cealaltă faţă.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Tratamentul
- Episoadelor depresive majore
- Tulburării obsesiv compulsive
- Tulburării de panică, cu sau fără agorafobie
- Tulburării de anxietate socială/Fobiei sociale
- Tulburării anxioase generalizate
- Tulburării de stres post-traumatic
4.1 Doze şi mod de administrare
Se recomandă ca paroxetina să se administreze o dată pe zi, dimineaţa, împreună cu alimente.
Comprimatul trebuie mai degrabă înghiţit decât mestecat.
2
EPISOD DEPRESIV MAJOR
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. În general, ameliorarea pacienţilor debutează după o
săptămână, dar poate deveni evidentă în cursul celei de a doua săptămâni de tratament.
Similar tuturor medicamentelor antidepresive, doza trebuie evaluată şi ajustată, dacă este necesar, în
decurs de 3-4 săptămâni de la iniţierea tratamentului şi, ulterior, în funcţie de raţionamentul clinic
adecvat. La unii pacienţi, cu răspuns insuficient la administrarea dozei de 20 mg, doza poate fi
crescută treptat până la maxim 50 mg pe zi, în etape, cu câte 10 mg, în funcţie de răspunsul
pacientului.
Pacienţii cu depresie trebuie trataţi o perioadă suficientă, de cel puţin 6 luni, pentru a garanta absenţa
simptomelor.
TULBURARE OBSESIV COMPULSIVĂ
Doza recomandată este de 40 mg pe zi. Tratamentul pacienţilor trebuie iniţiat cu o doză de 20 mg pe
zi, iar doza poate fi crescută treptat, în etape, cu câte 10 mg, până este atinsă doza recomandată. Dacă
după câteva săptămâni de tratament cu doza recomandată se observă un răspuns insuficient, anumiţi
pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a dozei, până la maxim 60 mg pe zi.
Pacienţii cu TOC trebuie trataţi o perioadă suficientă de timp, pentru a garanta absenţa simptomelor.
Această perioadă poate fi de câteva luni sau chiar mai mare (vezi pct. 5.1 Proprietăţi
farmacodinamice).
TULBURARE DE PANICĂ
Doza recomandată este de 40 mg o dată pe zi. Tratamentul pacienţilor trebuie iniţiat cu o doză de 10
mg pe zi, iar doza trebuie crescută treptat, în etape, cu câte 10 mg, până la doza recomandată, în
funcţie de răspunsul pacientului. Se recomandă o doză iniţială mică, pentru a diminua la minim
agravarea potenţială a simptomatologiei de panică, despre care, în general, se consideră că survine
precoce în cursul tratamentului acestei afecţiuni. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, până la maxim 60 mg pe zi.
Pacienţii cu tulburare de panică trebuie trataţi o perioadă suficientă de timp, pentru a garanta absenţa
simptomelor. Această perioadă poate fi de câteva luni sau chiar mai mare (vezi pct. 5.1 Proprietăţi
farmacodinamice).
TULBURARE DE ANXIETATE SOCIALĂ/FOBIE SOCIALĂ
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza recomandată
se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a dozei, în etape,
cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie reevaluată periodic (vezi
pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
TULBURARE ANXIOASĂ GENERALIZATĂ
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, în etape, cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie
reevaluată periodic (vezi pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
TULBURARE DE STRES POST-TRAUMATIC
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, în etape, cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie
reevaluată periodic (vezi pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
3
INFORMAŢII GENERALE
SIMPTOME DE ÎNTRERUPERE OBSERVATE LA OPRIREA ADMINISTRĂRII
PAROXETINEI
Trebuie evitată întreruperea bruscă a administrării (vezi pct. 4.4 şi pct. 4.8). Schema terapeutică de
reducere a dozei utilizată în studiile clinice a constat în scăderea dozei zilnice cu 10 mg, la interval de
o săptămână. Dacă după o reducere a dozei sau la întreruperea tratamentului apar simptome care nu
pot fi tolerate poate fi luată în considerare reînceperea administrării cu doza prescrisă anterior. În
continuare, medicul poate continua scăderea dozei, dar într-un ritm mai lent.
Grupe speciale de pacienţi
Vârstnici
La subiecţii vârstnici apar concentraţii plasmatice crescute de paroxetină, dar intervalul concentraţiilor
se suprapune cu cel observat în cazul subiecţilor mai tineri. Administrarea trebuie începută cu doza de
iniţiere de la adult. Creşterea dozei poate fi utilă la unii pacienţi, dar doza maximă nu trebuie să
depăşească 40 mg pe zi.
Copii şi adolescenţi (7-17 ani)
Paroxetina nu trebuie utilizată pentru tratamentul copiilor şi adolescenţilor, deoarece studiile clinice
controlate au evidenţiat faptul că paroxetina s-a asociat cu un risc crescut de comportament suicidar şi
ostilitate. În plus, în aceste studii, nu a fost demonstrată corespunzător eficacitatea (vezi pct. 4.4 şi pct.
4.8).
Copii cu vârsta sub 7 ani
Utilizarea paroxetinei nu a fost studiată la copii cu vârsta sub 7 ani. Paroxetina nu trebuie utilizată,
deoarece nu a fost stabilită siguranţa şi eficacitatea la această grupă de vârstă.
Insuficienţă renală/hepatică
La pacienţii cu insuficienţă renală severă (clearance al creatininei sub 30 ml/min) sau la cei cu
insuficienţă hepatică pot să apară concentraţii plasmatice crescute de paroxetină. Ca urmare, trebuie
prescrise doze de paroxetină din partea inferioară a intervalului de doze recomandat.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate cunoscută la paroxetină sau la oricare dintre excipienţi.
Paroxetina este contraindicată în asociere cu inhibitorii de monoaminooxidază (IMAO). În situaţii
excepţionale, linezolidul (un antibiotic care este un IMAO reversibil neselectiv) poate fi administrat
concomitent cu paroxetina, cu condiţia să existe facilităţi pentru supravegherea strictă a simptomelor
sindromului serotoninergic şi monitorizarea tensiunii arteriale (vezi pct. 4.5).
Tratamentul cu paroxetină poate fi iniţiat:
- la două săptămâni de la întreruperea administrării unui IMAO ireversibil sau
- la cel puţin 24 de ore după întreruperea administrării unui IMAO reversibil (de exemplu
moclobemidă, linezolid, clorură de metiltionină (albastru de me
tilen; un agent de evidenţiere
preoperator care este un IMAO reversibil neselectiv)).
Trebuie să treacă cel puţin o săptămână între întreruperea administrării de paroxetină şi iniţierea
tratamentului cu orice IMAO.
Paroxetina nu trebuie utilizată în asociere cu tioridazina, deoarece, similar altor medicamente cu efect
inhibitor asupra enzimei hepatice CYP450 2D6, poate determina creşterea concentraţiilor plasmatice
de tioridazină (vezi pct. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune).
Administrarea de tioridazină în monoterapie poate duce la prelungirea intervalului QTc, cu aritmii
ventriculare grave asociate, cum sunt torsada vârfurilor şi moarte subită.
4
Paroxetina nu trebuie utilizată în asociere cu pimozida (vezi pct. 4.5).
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Tratamentul cu paroxetină trebuie iniţiat cu precauţie, la un interval de două săptămâni după oprirea
tratamentului cu un IMAO ireversibil sau la 24 de ore după întreruperea tratamentului cu un inhibitor
al MAO reversibil. Doza de paroxetină trebuie crescută treptat, până la obţinerea unui răspuns optim
(vezi pct. 4.3 Contraindicaţii şi pct. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune).
Utilizarea la copii şi adolescenţi sub 18 ani
Paroxetina nu trebuie utilizată în tratamentul copiilor şi adolescenţilor sub 18 ani. Comportamentele
legate de suicid (tentative de suicid şi ideaţie suicidară) şi ostilitatea (predominant agresiune,
comportament opoziţional şi furie) au fost mai frecvent observate în cadrul studiilor clinice la copiii şi
adolescenţii trataţi cu antidepresive comparativ cu cei la care s-a administrat placebo. Dacă, pe baza
necesităţii clinice, se ia totuşi decizia tratamentului, pacientul trebuie monitorizat cu atenţie, pentru a
observa apariţia simptomelor suicidare. În plus, lipsesc datele de siguranţă pe termen lung la copii şi
adolescenţi, în ceea ce priveşte creşterea, maturizarea şi dezvoltarea cognitivă şi comportamentală.
Suicid/ideaţie suicidară sau agravare clinică
Depresia se asociază cu creşterea riscului de ideaţie suicidară, auto-vătămare şi suicid (evenimente
legate de suicid). Riscul se menţine până la apariţia unor semne consistente de remisiune. Dată fiind
posibilitatea ca situaţia să nu se amelioreze în primele săptămâni de tratament, pacienţii trebuie
monitorizaţi îndeaproape, până la apariţia ameliorării. Experienţa clinică generală demonstrează că
riscul de suicid se poate accentua în primele faze ale recuperării.
Există şi alte afecţiuni psihice pentru care se prescrie medicamentul Seroxat şi care se pot şi ele asocia
cu risc crescut de apariţie a unor evenimente legate de suicid. În plus, astfel de afecţiuni pot co-exista
cu tulburări depresive majore şi din această cauză tratamentul pacienţilor cu alte afecţiuni psihice
trebuie să respecte aceleaşi precauţii ca şi în cazul tratamentului pacienţilor cu tulburare depresivă
majoră.
Este cunoscut faptul că pacienţii cu antecedente de evenimente legate de suicid sau cei cu manifestări
semnificative de ideaţie suicidară anterior iniţierii tratamentului prezintă un risc mai accentuat de
ideaţie suicidară sau tentativă de suicid, trebuind să fie monitorizaţi cu atenţie pe parcursul
tratamentului. Rezultatele unei meta-analize a anumitor studii clinice controlate cu placebo efectuate
cu medicamente antidepresive la pacienţii adulţi cu tulburări psihice au arătat existenţa unui risc
accentuat de comportament suicidar în cazul medicamentelor antidepresive, comparativ cu placebo, la
pacienţi cu vârsta sub 25 ani (vezi şi pct. 5.1).
Terapia medicamentoasă a pacienţilor, şi mai ales a celor aflaţi în situaţie de risc accentuat, trebuie să
fie însoţită de supraveghere atentă, cu precădere în etapele incipiente ale tratamentului şi după
modificarea dozelor. Pacienţilor (şi celor care îi îngrijesc) trebuie să li se atragă atenţia cu privire la
necesitatea monitorizării oricărei agravări a stării clinice, a apariţiei oricărui comportament sau ideaţii
cu tentă de suicid, precum şi la obligaţia de solicitare a sfat
ului medicului imediat după apariţia unor
astfel de simptome.
Acatizie/agitaţie psihomotorie
Utilizarea paroxetinei a fost asociată cu apariţia acatiziei, care este caracterizată printr-o senzaţie
interioară de nelinişte şi agitaţie psihomotorie, cum este imposibilitatea de a sta aşezat sau de a rămâne
liniştit, asociată, de obicei, cu stres subiectiv. Acest lucru este cel mai probabil să apară în timpul
primelor săptămâni de tratament. La pacienţii care dezvoltă aceste simptome, creşterea dozei poate fi
dăunătoare.
Sindrom serotoninergic/sindrom neuroleptic malign
În cazuri rare, în asociere cu tratamentul cu paroxetină, în special în cazul administrării în asociere cu
alte medicamente serotoninergice şi/sau neuroleptice, poate să apară sindromul serotoninergic sau un
eveniment de tip sindrom neuroleptic malign. Deoarece aceste sindroame pot determina afecţiuni cu
5
potenţial de a pune viaţa în pericol, tratamentul cu paroxetină trebuie întrerupt în cazul apariţiei unor
astfel de evenimente (caracterizate printr-un grup de simptome cum sunt hipertermie, rigiditate,
mioclonii, instabilitate vegetativă autonomă cu posibile fluctuaţii rapide ale semnelor vitale,
modificări ale statusului mental incluzând confuzie, iritabilitate, agitaţie extremă care pot evolua la
delir şi comă) şi trebuie instituit tratamentul simptomatic şi de susţinere a funcţiilor vitale. Paroxetina
nu trebuie utilizată în combinaţie cu precursori de serotonină (cum sunt L-triptofanul, oxitriptanul) din
cauza riscului de sindrom serotoninergic.(Vezi pct. 4.3 şi 4.5).
Manie
Similar altor antidepresive, paroxetina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu antecedente de
manie. La orice pacient care intră într-o fază de manie trebuie întreruptă administrarea de paroxetină.
Insuficienţă renală/hepatică
Se recomandă precauţie la pacienţii cu insuficienţă renală severă sau la cei cu insuficienţă hepatică.
(Vezi pct. 4.2)
Diabet zaharat
La pacienţii cu diabet zaharat, tratamentul cu ISRS poate influenţa controlul glicemiei. Poate fi
necesară ajustarea dozei de insulină şi/sau de antidiabetic oral.
Epilepsie
Similar altor antidepresive, paroxetina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu epilepsie.
Convulsii
La pacienţii trataţi cu paroxetină, incidenţa globală a convulsiilor este mai mică de 0,1%.
Administrarea medicamentului trebuie întreruptă la oricare pacient la care apar convulsii.
TEC
Există experienţă clinică limitată în ceea ce priveşte administrarea concomitentă a paroxetinei cu TEC.
Glaucom
Similar altor ISRS, paroxetina poate determina midriază şi trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu
glaucom cu unghi îngust sau cu antecedente de glaucom.
Afecţiuni cardiace
La pacienţii cu afecţiuni cardiace trebuie respectate precauţiile obişnuite.
Hiponatriemie
Rareori, predominant la vârstnici, s-a raportat hiponatriemie. De asemenea, la pacienţii cu risc de
hiponatriemie determinat, de exemplu, de medicaţia concomitentă sau de ciroză, este necesară
precauţie. În general, hiponatriemia este reversibilă la întreruperea administrării de paroxetină.
Hemoragie
În cazul administrării ISRS au existat raportări cu privire la sângerări cutanate anormale , cum sunt
echimozele şi purpura. Au fost raportate alte manifestări hemoragice, de exemplu hemoragii gastro-
intestinale. Pacienţii vârstnici pot prezenta un risc crescut.
Se recomandă precauţie la pacienţii care utilizează ISRS concomitent cu anticoagulante orale,
medicamente cunoscute că afectează funcţia trombocitară sau alte medicamente care pot determina
creşterea riscului de sângerare (de exemplu antipsihotice atipice cum sunt clozapina, fenotiazine,
majoritatea antidepresivelor triciclice ATC, acid acetilsalicilic, medicamente antiinflamatoare
nesteroidiene (AINS), inhibitori COX-2), precum şi la pacienţii
cu antecedente de tulburări
hemoragice sau alte afecţiuni care pot predispune la sângerare.
Interacţiune cu tamoxifen
6
Paroxetina, un inhibitor potent al CYP2D6, poate determina concentraţii reduse de endoxifen, unul
dintre cei mai importanţi metaboliţi activi ai tamoxifenului. Astfel, paroxetina trebuie evitată pe cât
posibil pe durata tratamentului cu tamoxifen (vezi pct. 4.5).
Simptome de întrerupere observate în cazul opririi tratamentului cu paroxetină
Simptomele de întrerupere la oprirea tratamentului sunt frecvente la întreruperea tratamentului, mai
ales dacă întreruperea este bruscă (vezi pct. 4.8). În studiile clinice, evenimentele adverse observate în
cazul întreruperii tratamentului au apărut la 30% dintre pacienţii trataţi cu paroxetină, comparativ cu
20% dintre pacienţii la care s-a administrat placebo. Apariţia simptomelor de întrerupere nu reprezintă
acelaşi lucru cu faptul că medicamentul ar da dependenţă.
Riscul de simptome de întrerupere poate să depindă de câţiva factori, incluzând durata tratamentului,
doza administrată şi frecvenţa de reducere a dozei.
Au fost raportate ameţeli, tulburări senzoriale (incluzând parestezii, senzaţii de curentare şi tinitus),
tulburări ale somnului (incluzând vise intense), agitaţie sau anxietate, greaţă, tremor, confuzie,
hipersudoraţie, cefalee, diaree, palpitaţii, instabilitate emoţională, iritabilitate şi tulburări vizuale. În
general, aceste simptome sunt de intensitate uşoară până la moderată, dar, cu toate acestea, la unii
pacienţi, pot avea intensitate severă. Simptomele apar, de obicei, în primele câteva zile după
întreruperea tratamentului, dar au existat raportări foarte rare de astfel de simptome, la pacienţii care,
în mod accidental, au omis o doză. În general, aceste simptome sunt autolimitante şi se remit, de
obicei, în următoarele 2 săptămâni, deşi la unele persoane pot dura mai mult (2-3 luni sau mai mult).
Ca urmare, este recomandat ca atunci când se întrerupe tratamentul, doza de paroxetină să fie scăzută
treptat, pe o perioadă de câteva săptămâni sau luni, în funcţie de necesităţile pacientului (vezi
“Simptome de întrerupere observate la oprirea administrării paroxetinei”, pct. 4.2).
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Medicamente serotoninergice
Similar altor ISRS, administrarea concomitentă cu medicamente serotoninergice poate duce la apariţia
efectelor asociate cu 5-HT (sindromul serotoninergic: vezi pct. 4.4 Antenţionări speciale şi precauţii
pentru utilizare). Este recomandată precauţie şi este necesară monitorizare clinică strictă în cazul
asocierii medicamentelor serotoninergice (cum sunt L-triptofanul, triptanii, tramadolul, linezolidul,
clorură de metiltionină (albastru de metilen), ISRS, litiul, petidina şi a preparatelor pe bază de plante
care conţin sunătoare – Hypericum perforatum) cu paroxetina. Se recomandă precauţie în cazul
administrării fentanil, medicament folosit în anestezie generală sau în tratamentul durerii cronice.
Utilizarea concomitentă de IMAO şi paroxetină este contraindicată din cauza riscului de sindrom
serotoninergic (vezi pct. 4.3).
Pimozidă
Într-un studiu clinic, după administrarea concomitentă a unei doze unice mici de pimozidă (2 mg) cu o
doză de paroxetină 60 mg, au fost observate concentraţii plasmatice crescute ale pimozidei, în medie
de 2,5 ori. Acest lucru poate fi explicat de proprietăţile cunoscute ale paroxetinei de inhibare a
CYP2D6. Din cauza indicelui terapeutic îngust al pimozidei şi a capacităţii sale cunoscute de a
prelungi intervalul QT, administrarea concomitentă de pimozidă şi paroxetină este contraindicată (vezi
pct. 4.3).
7
Enzime care metabolizează medicamentul
Metabolizarea şi farmacocinetica paroxetinei pot fi influenţate de inducerea sau inhibarea enzimelor
care metabolizează medicamentul.
Când se administrează concomitent paroxetină cu un medicament cu efect inhibitor cunoscut asupra
enzimelor implicate în metabolizare, trebuie luată în considerare utilizarea de doze de paroxetină din
partea inferioară a intervalului de doze recomandate.
Se consideră că nu este necesară ajustarea dozei iniţiale atunci când medicamentul se administrează
concomitent cu medicamente cu efect inductor cunoscut asupra enzimelor implicate în metabolizare
(de exemplu carbamazepină, rifampicină, fenobarbital, fenitoină) sau cu fosamprenavir/ritonavir.
Orice ajustare a dozei de paroxetină (fie după iniţierea, fie după întreruperea administrării inductorului
enzimatic) trebuie efectuată în funcţie de efectul clinic (toleranţă şi eficacitate).
Fosamprenavir/ritonavir: la voluntarii sănătoşi, administrarea concomitentă de
fosamprenavir/ritonavir 700/100 mg de două ori pe zi împreună cu paroxetină 20 mg pe zi, timp de 10
zile, a determinat scăderea semnificativă a concentraţiilor plasmatice de paroxetină, cu aproximativ
55%. Concentraţiile plasmatice de fosamprenavir/ritonavir, în timpul administrării concomitente a
paroxetinei, au fost similare cu valorile de referinţă din alte studii, indicând faptul că paroxetina nu are
un efect semnificativ asupra metabolizării fosamprenavir/ritonavir. Nu există date disponibile legate
de efectele pe termen lung, peste 10 zile, ale administrării concomitente de paroxetină şi
fosamprenavir/ritonavir.
Prociclidină: administrarea zilnică de paroxetină determină creşterea semnificativă a concentraţiilor
plasmatice de prociclidină. Dacă se observă efecte anticolinergice, doza de prociclidină trebuie redusă.
Anticonvulsivante: carbamazepină, fenitoină, valproat de sodiu. La pacienţii epileptici, administrarea
concomitentă nu pare să aibă nici un efect asupra profilului farmacocinetic/farmacodinamic.
Potenţa paroxetinei de inhibare a CYP2D6
Similar altor antidepresive, incluzând alţi ISRS, paroxetina inhibă enzima CYP2D6 a citocromului
hepatic P450. Inhibarea CYP2D6 poate duce la creşterea concentraţiilor plasmatice ale
medicamentelor administrate concomitent, care sunt metabolizate prin intermediul acestei enzime.
Acestea includ anumite antidepresive triciclice (de exemplu clomipramină, nortriptilină şi
desipramină), neuroleptice fenotiazinice (de exemplu perfenazina şi tioridazina, vezi pct. 4.3
Contraindicaţii), risperidona, atomoxetina, anumite antiaritmice de tip 1c (de exemplu propafenona şi
flecainida) şi metoprolol. Nu se recomandă utilizarea paroxetinei concomitent cu metoprololul
administrat în insuficienţa cardiacă, din cauza indicelui terapeutic îngust al metoprololului pentru
această indicaţie.
În literatură, au fost raportate interacţiuni farmacocinetice între inhibitorii CYP2D6 şi tamoxifen, care
au determinat o reducere de 65-75 % a concentraţiilor plasmatice a uneia dintre cele mai active forme
de tamoxifen, mai exact endoxifen. În unele studii a fost raportată o eficacitate redusă a tamoxifenului
asociată utilizării concomitente cu anumite ISRS-uri antidepresive. Deoarece nu poate fi exclusă
posibilitatea reducerii efectului tamoxifenului, se recomandă ca administrarea concomitentă cu
inhibitori potenţi ai CYP2D6 (incluzând paroxetina) să fie evitată ori de câte ori este posibil (vezi pct.
4.4).
Alcool etilic
Similar altor medicamente psihotrope, pacienţii trebuie sfătuiţi să evite consumul de alcool etilic în
timpul administrării paroxetinei.
Anticoagulante orale
Poate să apară o interacţiune farmacodinamică între paroxetină şi anticoagulantele orale. Utilizarea
concomitentă a paroxetinei cu anticoagulantele orale poate duce la o creştere a acţiunii
medicamentelor anticoagulante şi la risc hemoragic. Ca urmare, paroxetina trebuie utilizată cu
precauţie la pacienţii trataţi cu anticoagulante orale (vezi pct. 4.4).
8
AINS, acid acetilsalicilic şi alte medicamente antiplachetare
Poate să apară o interacţiune farmacodinamică între paroxetină şi AINS/acid acetilsalicilic. Utilizarea
concomitentă a paroxetinei cu AINS/acid acetilsalicilic poate duce la o creştere a riscului hemoragic.
(vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare).
Este recomandată precauţie la pacienţii care utilizează ISRS concomitent cu anticoagulante orale,
medicamente cunoscute că influenţează funcţia plachetară sau cu medicamente care determină
creşterea riscului de sângerare (de exemplu antipsihotice atipice cum este clozapina, fenotiazine,
majoritatea antidepresivelo triciclice ATC, acid acetilsalicilic, AINS, inhibitori ai COX-2) precum şi
la pacienţii cu antecedente de tulburări sau afecţiuni hemoragice care pot predispune la sângerare.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Fertilitatea
Studiile pe animale au demonstrat că paroxetina poate afecta calitatea spermei (vezi pct. 5.3). Studii in
vitro pe probe umane pot sugera anumite efecte asupra calităţii spermei, totuși, rapoarte de studii de
caz cu anumite ISRS-uri (incluzând paroxetina) au arătat că efectul asupra calităţii spermei pare să fie
reversibil. Impactul asupra fertilităţii umane nu a fost încă observat.
Sarcina
Unele studii epidemiologice sugerează o creştere a riscului de malformaţii congenitale, în special
cardiovasculare (de exemplu defecte septale ventriculare şi atriale) asociate cu utilizarea paroxetinei
în timpul primului trimestru de sarcină. Mecanismul nu este cunoscut. Datele sugerează că riscul de a
avea un copil cu un defect cardiovascular, după expunere maternă la paroxetină, este mai mic de
2/100, comparativ cu o frecvenţă estimată de astfel
de defecte de aproximativ 1/100 în populaţia
generală
.
Paroxetina trebuie utilizată în timpul sarcinii doar dacă este absolut necesar. Medicul care prescrie va
trebui să analizeze opţiunea de tratamente alternative la gravide sau la femeile care plănuiesc să
rămână gravide. În timpul sarcinii, trebuie evitată întreruperea bruscă (vezi “Simptome de întrerupere
observate la oprirea administrării paroxetinei”, pct. 4.2 Doze şi mod de administrare).
Este necesară supravegherea nou-născuţilor dacă utilizarea maternă de paroxetină continuă în stadiile
avansate ale sarcinii, în special în trimestrul trei de sarcină.
La nou-născut, după utilizarea maternă în stadiile avansate ale sarcinii, pot să apară următoarele
simptome : detresă respiratorie, cianoză, apnee, convulsii, instabilitate a temperaturii, dificultăţi de
alimentare, vărsături, hipoglicemie, hipertonie, hipotonie, hiperreflexie, tremor, nervozitate,
iritabilitate, letargie, plâns continuu, somnolenţă şi dificultăţi la adormire. Aceste simptome se pot
datora fie efectelor serotoninergice fie simptomelor de întrerupere. În majoritatea situaţiilor,
complicaţiile debutează imediat sau la scurt timp (<24 de ore) după naştere.
Datele epidemiologice sugerează că utilizarea ISRS-urilor în sarcină, în special în cazul sarcinilor
instalate târziu, poate conduce la un risc crescut de hipertensiune pulmonară persistentă a nou-
născutului (PPHN). Riscul observat a fost de aproximativ 5 cazuri la 1000 de sarcini. În populaţia
generală, incidenţa este de 1 până la 2 cazuri de PPHN la 1000 de sarcini.
Studiile la animale au evidenţiat toxicitate asupra funcţiei de reproducere, dar nu indică efecte nocive
directe în ceea ce priveşte sarcina, dezvoltarea embrio-fetală, naşterea sau dezvoltarea postnatală (vezi
pct. 5.3 Date preclinice de siguranţă).
Alăptarea
Cantităţi mici de paroxetină se secretă în laptele uman. În studiile publicate, concentraţiile plasmatice
la sugarii alăptaţi au fost nedetectabile (<2 ng/ml) sau foarte scăzute (<4 ng/ml) şi, la aceşti sugari, nu
s-au observat semne de reacţii adverse la medicament. Deoarece nu este anticipată apariţia niciunui
efect, poate fi luată în considerare alăptarea.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
9
Experienţa clinică a demonstrat că tratamentul cu paroxetină nu se asociază cu alterarea funcţiei
cognitive sau psihomotorii. Cu toate acestea, similar tuturor medicamentelor psihoactive, pacienţii
trebuie preveniţi în legătură cu capacitatea lor de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.
Deşi paroxetina nu accentuează alterările abilităţilor mentale şi motorii provocate de alcoolul etilic, nu
este recomandată utilizarea concomitentă de paroxetină şi alcool etilic.
4.8 Reacţii adverse
Unele dintre reacţiile adverse medicamentoase prezentate mai jos pot descreşte în intensitate şi
frecvenţă, o dată cu continuarea tratamentului şi nu duc, în general, la întreruperea tratamentului.
Reacţiile adverse la medicament sunt prezentate mai jos, în funcţie de clasificarea pe aparate, sisteme
şi organe şi în funcţie de frecvenţă. Frecvenţele sunt definite astfel: foarte frecvente ( 1/10), frecvente
( 1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente ( 1/1000 şi <1/100), rare ( 1/10000 şi <1/1.000), foarte rare
(<1/10000), inclusiv raportări izolate.
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: sângerări anormale, predominant la nivelul pielii şi mucoaselor (cel mai frecvent
echimoză)
Foarte rare: trombocitopenie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Foarte rare: reacţii alergice (incluzând urticarie şi edem angioneurotic).
Tulburări endocrine
Foarte rare: sindromul secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH).
Tulburări metabolice şi de nutriţie
Frecvente: creşteri ale concentraţiilor plasmatice de colesterol, scăderea apetitului alimentar
Rare: hiponatriemie.
Hiponatriemia s-a raportat predominant la pacienţii vârstnici şi este, uneori, determinată de sindromul
secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH).
Tulburări psihice
Frecvente: somnolenţă, insomnie, agitaţie, vise anormale (inclusiv coşmaruri)
Mai puţin frecvente: confuzie, halucinaţii.
Rare: reacţii maniacale, anxietate, depersonalizare, atacuri de panică, acatizie (vezi pct. 4.4).
Frecvenţă necunoscută: ideaţie suicidară şi comportament suicidar.
În timpul tratamentului cu paroxetină sau la scurt timp după întreruprea tratamentului s-au raportat
cazuri de ideaţie suicidară şi de comportament suicidar (vezi pct. 4.4).
De asemenea, aceste simptome pot să fie determinate de boala preexistentă.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: ameţeli, tremor, cefalee, dificultăţi de concentrare.
Mai puţin frecvente: tulburări extrapiramidale.
Rare: convulsii, sindromul picioarelor neliniştite (SPN).
Foarte rare: sindrom serotoninergic (simptomele pot include agi
taţie, confuzie, diaforeză, halucinaţii,
hiperreflexie, mioclonii, frisoane, tahicardie şi tremor).
Au fost primite raportări de tulburări extrapiramidale, incluzând distonie oro-facială, de la pacienţi
care prezentau, uneori, tulburări de mişcare subiacente sau care utilizau medicamente neuroleptice.
Tulburări oculare
Frecvente: vedere înceţoşată .
Mai puţin frecvente: midriază (vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare).
Foarte rare: glaucom acut.
10
Tulburări acustice şi vestibulare
Frecvenţă necunoscută: tinitus.
Tulburări cardiace
Mai puţin frecvente: tahicardie sinusală.
Rare: bradicardie.
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: creşteri sau scăderi tranzitorii ale tensiunii arteriale, hipotensiune arterială
ortostatică.
Au fost raportate creşteri sau scăderi tranzitorii ale tensiunii arteriale după tratamentul cu paroxetină,
de obicei la pacienţii cu hipertensiune arterială preexistentă sau cu anxietate.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente: căscat.
Tulburări gastro-intestinale
Foarte frecvente: greaţă.
Frecvente: constipaţie, diaree, vărsături, xerostomie.
Foarte rare: hemoragie gastro-intestinală.
Tulburări hepatobiliare
Rare: creşterea valorilor serice ale enzimelor hepatice.
Foarte rare: evenimente hepatice (cum este hepatită, uneori asociată cu icter şi/sau insuficienţă
hepatică).
S-a raportat creşterea valorilor serice ale enzimelor hepatice. De asemenea, după punerea pe piaţă, s-
au primit foarte rar raportări de evenimente hepatice (cum este hepatită, uneori asociată cu icter şi/sau
insuficienţă hepatică). Trebuie luată în considerare întreruperea administrării de paroxetină, în cazul în
care rezultatele testelor funcţionale hepatice indică valori crescute, care se menţin o perioadă lungă de
timp.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Frecvente: transpiraţii.
Mai puţin frecvente: erupţii cutanate tranzitorii, prurit
Foarte rare: reacţii adverse cutanate grave (incluzând eritem multiform, sindrom Stevens-Johnson şi
necroliză epidermică toxică), reacţii de fotosensibilitate.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: retenţie urinară, incontinenţă urinară.
Tulburări ale aparatului genital şi sânului
Foarte frecvente: disfuncţie sexuală.
Rare: hiperprolactinemie/galactoree.
Foarte rare: priapism.
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Rare: artralgii, mialgii
Studiile epidemiologice, efectuate în special la pacienţi în vârstă de 50 de ani sau peste, au demonstrat
un risc crescut de fracturi în cazul pacienţilor cărora li se administrează ISRS-uri şi ATC. Mecanismul
care stă la baza acestui risc nu este cunoscut.
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare
Frecvente: astenie, creştere ponderală
Foarte rare: edeme periferice.
11
SIMPTOME DE ÎNTRERUPERE OBSERVATE LA OPRIREA ADMINISTRĂRII
PAROXETINEI
Frecvente: ameţeli, tulburări senzoriale, tulburări ale somnului, anxietate, cefalee.
Mai puţin frecvente: agitaţie, greaţă, tremor, confuzie, transpiraţii, instabilitate emoţională, tulburări
de vedere, palpitaţii, diaree, iritabilitate.
Oprirerea administrării de paroxetină (mai ales dacă este bruscă) duce frecvent la simptome de
întrerupere. Au fost raportate ameţeli, tulburări senzoriale (incluzând parestezii, senzaţii de şoc electric
şi tinitus), tulburări ale somnului (incluzând vise intense), agitaţie sau anxietate, greaţă, tremor,
confuzie, hipersudoraţie, cefalee, diaree, palpitaţii, instabilitate emoţională, iritabilitate şi tulburări de
vedere.
În general, aceste evenimente sunt de intensitate uşoară până la moderată şi sunt autolimitante, dar, cu
toate acestea, la anumiţi pacienţi, ele pot fi severe şi/sau prelungite. Ca urmare, se recomandă ca atunci
când tratamentul nu mai este necesar, doza de paroxetină să fie scăzută treptat (vezi pct. 4.2 şi pct.
4.4).
EVENIMENTE ADVERSE DIN STUDIILE CLINICE LA COPII
Următoarele reacţii adverse au fost observate:
Intensificare a comportamentelor legate de suicid (incluzând tentative de suicid şi ideaţie suicidară),
comportamente de autovătămare şi ostiliate crescută. Ideaţia suicidară şi tentativele de suicid au fost
observate, în principal, în studiile clinice efectuate la adolescenţi cu tulburare depresivă majoră.
Ostilitatea crescută a apărut în special la copiii cu tulburare obsesiv compulsivă şi în special la copiii
cu vârsta sub 12 ani.
Alte evenimente care au fost observate: scăderea apetitului alimentar, tremor, transpiraţii,
hiperkinezie, agitaţie, instabilitate emoţională (incluzând plâns şi modificări ale dispoziţiei),
evenimente adverse hemoragice în special la nivelul pielii şi a mucoaselor.
Evenimentele observate după întreruperea/scăderea dozei de paroxetină sunt: instabilitate emoţională
(incluzând plâns, modificări ale dispoziţiei, autovătămare, ideaţie suicidară şi tentative de suicid),
nervozitate, ameţeli, greaţă şi durere abdominală (vezi pct. 4.4).
Vezi pct. 5.1
4.9 Supradozaj
Simptome şi semne
Din informaţiile disponibile referitoare la supradozajul cu paroxetină reiese o marjă largă de siguranţă.
Experienţa cu supradozajul cu paroxetină a indicat faptul că, pe lângă simptomele menţionate la pct.
4.8 “Reacţii adverse”, s-au raportat febră şi contracţii musculare involuntare. Pacienţii s-au recuperat,
în general, fără sechele grave, chiar în cazul administrării de doze de până la 2000 mg paroxetină,
utilizată singură. Au fost raportate ocazional evenimente cum sunt coma sau modificările ECG, foarte
rar cu evoluţie letală, dar, în general, acestea s-au produs când paroxetina a fost administrată împreună
cu alte medicamente psihotrope, cu sau fără alcool etilic.
Tratament
Nu se cunoaşte un antidot specific.
Tratamentul constă în măsuri generale utilizate în tratamentul supradozajului cu orice antidepresiv.
Pentru a reduce absorbţia paroxetinei poate fi luată în considerare administrarea a 20-30 g cărbune
activat, dacă acest lucru este posibil în primele ore de la ingestia supradozei de paroxetină. Este indicat
tratament de susţinere a funcţiilor vitale, cu monitorizarea se
mnelor vitale şi supravegherea atentă.
Monitorizarea pacientului trebuie făcută în funcţie de recomandările clinice.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antidepresive – inhibitori selectivi ai recaptării de serotonină, codul ATC:
N06A B05
12
Mecanism de acţiune
Paroxetina este un inhibitor potent şi selectiv al recaptării 5-hidroxitriptaminei (5-HT, serotonină) şi se
consideră că acţiunea şi eficacitatea sa în tratamentul TOC, tulburării de anxietate socială/fobiei
sociale, tulburării anxioase generalizate, tulburării de stres post-traumatic şi tulburării de panică sunt
determinate de inhibarea specifică a recaptării 5-HT, la nivelul neuronilor cerebrali.
Paroxetina nu este înrudită chimic cu antidepresivele triciclice, tetraciclice sau cu alte antidepresive
disponibile.
Paroxetina are o afinitate mică pentru receptorii muscarinici colinergici iar studiile la animale au
evidenţiat doar proprietăţi anticolinergice reduse.
În concordanţă cu această acţiune selectivă, studiile in vitro au evidenţiat faptul că, spre deosebire de
antidepresivele triciclice, paroxetina are afinitate mică pentru receptorii adrenergici alfa
1,
alfa
2 şi beta, pentru receptorii dopaminergici (D2), pseudo 5-HT1, 5-HT2 şi receptorii histaminergici
(H
1). Această lipsă de interacţiune cu receptorii postsinaptici in vitro este susţinută de către studiile in
vivo, care demonstrează absenţa proprietăţilor de deprimare a SNC şi de scădere a tensiunii arteriale.
Efecte farmacodinamice
Paroxetina nu afectează funcţia psihomotorie şi nu potenţează efectele de deprimare ale etanolului.
Similar altor inhibitori selectivi ai recaptării 5-HT, paroxetina determină simptome ale stimulării în
exces a receptorilor 5-HT, atunci când se utilizează la animale la care s-au administrat anterior
inhibitori de monoaminoxidază (IMAO) sau triptofan.
Studiile comportamentale şi studiile EEG evidenţiază faptul că paroxetina are proprietăţi slab
stimulatoare, la doze în general mai mari decât cele necesare pentru inhibarea recaptării 5-HT.
Proprietăţile stimulatoare nu sunt de tip “amfetaminic”. Studiile la animale indică faptul că paroxetina
este bine tolerată la nivelul sistemului cardiovascular. După administrarea la subiecţi sănătoşi,
paroxetina nu produce modificări clinic semnificative ale tensiunii arteriale, frecvenţei cardiace şi
ECG.
Studiile evidenţiază faptul că, spre deosebire de antidepresivele care inhibă recaptarea de
noradrenalină, paroxetina are o tendinţă mult mai redusă de a inhiba efectele antihipertensive ale
guanetidinei.
În cadrul tratamentului tulburărilor depresive, paroxetina prezintă eficacitate comparabilă cu
antidepresivele standard.
De asemenea, există unele dovezi cu privire la faptul că paroxetina poate avea valoare terapeutică la
pacienţii care nu au răspuns la tratamentul standard.
Administrarea paroxetinei dimineaţa nu are niciun efect dăunător, nici asupra calităţii şi nici asupra
duratei somnului. Mai mult chiar, este probabil ca pacienţii să prezinte ameliorarea somnului, pe
măsură ce răspund la tratamentul cu paroxetină.
Analiza tendinţelor suicidare la adulţi
O analiză a studiilor specifice cu paroxetină, controlate placebo, efectuate la adulţi cu tulburări
psihice, a prezentat o frecvenţă crescută a comportamentelor suicidare la adulţii tineri (cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 24 de ani) trataţi cu paroxetină, comparativ cu cei la care s-a administrat placebo
(2,19% comparativ cu 0,92%). În grupurile cu vârste mai mari, nu s-a observat o astfel de creştere. La
adulţii cu tulburare depresivă majoră (de toate vârstele), a existat o creştere a frecvenţei
comportamentului suicidar la pacienţii trataţi cu paroxetină, comparativ cu cei la care s-a administrat
placebo (0,32% comparativ cu 0,05%); toate evenimentele au fost reprezentate de tentative de suicid.
Cu toate acestea, în cazul paroxetinei, majoritatea acestor tentative (8 din 11) au fost la adulţii tineri
(vezi, de asemenea, pct. 4.4).
Răspunsul în funcţie de doză
În studiile cu doză fixă a existat o curbă a răspunsului în funcţie de doză în platou , nesugerând vreun
avantaj în ceea ce priveşte eficacitatea utilizării de doze mai mari decât dozele recomandate. Cu toate
acestea, există anumite date clinice care sugerează faptul că stabilirea treptată a dozelor poate fi
benefică pentru anumiţi pacienţi.
Eficacitatea pe termen lung
13
Eficacitatea utilizării de lungă durată a paroxetinei în tratamentul depresiei a fost demonstrată într-un
studiu de întreţinere, cu durată de 52 de săptămâni, cu protocol de prevenire a recăderilor: 12% dintre
pacienţii trataţi cu paroxetină (20 – 40 mg pe zi) au prezentat recădere, comparativ cu 28% în cazul
pacienţilor la care s-a administrat placebo.
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării obsesiv compulsive a fost
investigată în trei studii de întreţinere, cu durată de 24 de săptămâni, cu protocol de prevenire a
recăderilor. Într-unul dintre cele trei studii s-a obţinut o diferenţă semnificativă între procentul de
recăderi din cadrul grupului de tratament cu paroxetină (38%) comparativ cu cel din cadrul grupului la
care s-a administrat placebo (59%).
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării de panică a fost
demonstrată într-un studiu de întreţinere, cu durată de 24 de săptămâni, cu protocol de prevenire a
recăderilor: 5% dintre pacienţii trataţi cu paroxetină (10-40 mg pe zi) au prezentat recădere,
comparativ cu 30% dintre pacienţii la care s-a administrat placebo. Acest fapt a fost susţinut de un
studiu de întreţinere, cu durată de 36 de săptămâni.
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării de anxietate socială, a
tulburării anxioase generalizate şi a tulburării de stres post-traumatic nu a fost demonstrată suficient.
Evenimente adverse din studiile clinice la copii
În studiile clinice de scurtă durată (până la 10-12 săptămâni), efectuate la copii şi adolescenţi, au fost
observate următoarele evenimente adverse la pacienţii trataţi cu paroxetină, cu o frecvenţă de cel puţin
2% şi care au survenit cu o frecvenţă cel puţin dublă, comparativ cu cei la care s-a administrat
placebo: intensificare a comportamentelor legate de suicid (incluzând tentativele de suicid şi ideaţia
suicidară), comportamente de autovătămare şi ostilitate crescută. Ideaţia suicidară şi tentativele de
suicid au fost observate, în principal, în studiile clinice efectuate la adolescenţi cu tulburare depresivă
majoră. Ostilitatea crescută a apărut în special la copiii cu tulburare obsesiv compulsivă şi mai ales la
copiii cu vârsta sub 12 ani. Alte evenimente care au fost observate mai frecvent în grupul de tratament
cu paroxetină, comparativ cu grupul la care s-a administrat placebo au fost: scăderea apetitului
alimentar, tremor, transpiraţii, hiperkinezie, agitaţie, instabilitate emoţională (incluzând plâns şi
modificări ale dispoziţiei).
În studiile care au utilizat o schemă terapeutică de reducere a dozelor, simptomele raportate în timpul
fazei de scădere a dozelor sau la întreruperea administrării de paroxetină, cu o frecvenţă de cel puţin
2%, şi care au apărut cu o frecvenţă cel puţin dublă comparativ cu placebo au fost: instabilitate
emoţională (incluzând plâns, modificări ale dispoziţiei, autovătămare, ideaţie suicidară şi tentativă de
suicid), nervozitate, ameţeli, greaţă şi durere abdominală (vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale
pentru utilizare).
În cinci studii paralele de grup cu o durată de opt săptămâni până la opt luni de tratament,
evenimentele adverse hemoragice apărute în special la nivelul pielii şi membranelor au fost observate
la pacienţii trataţi cu paroxetină cu o frecvenţă de 1,74 % comparativ cu 0,74 % observată în cazul
pacienţilor care au primit placebo.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Paroxetina se absoarbe bine după administrarea orală şi este metabolizată la nivelul primului pasaj.
Din cauza metabolizării la nivelul primului pasaj, cantitatea de paroxetină disponibilă în circulaţia
sistemică este mai mică decât cea absorbită de la nivelul tractului gastro-intestinal. Saturarea parţială a
efectului de prim pasaj hepatic şi scăderea clearance-ului plasmatic apar pe măsură ce creşte
încărcarea la nivelul organismului, o dată cu administrarea de doze unice mai mari sau de doze
repetate. Acest lucru duce la creşteri disproporţionate ale concentraţiilor plasmatice de paroxetină şi,
deoarece parametrii farmacocinetici nu sunt constanţi, determină o cinetică non-liniară. Totuşi, non-
liniaritatea este, în general, mică şi este limitată la acei subiecţi la care se obţin concentraţii plasmatice
mici la doze mici.
14
Concentraţiile plasmatice la starea de echilibru sunt atinse la 7-14 zile după iniţierea tratamentului cu
formele farmaceutice cu eliberare imediată sau cu eliberare controlată iar farmacocinetica nu pare să
se modifice în timpul tratamentului de lungă durată.
Distribuţie
Paroxetina se distribuie în proporţie mare în ţesuturi, iar calculele farmacocinetice indică faptul că
doar 1% din paroxetina din organism se regăseşte în plasmă.
Aproximativ 95% din paroxetina prezentă este legată de proteinele plasmatice, la concentraţiile
plasmatice terapeutice.
Nu s-a identificat nicio corelaţie între concentraţiile plasmatice de paroxetină şi efectul clinic
(experienţe adverse şi eficacitate).
Metabolizare
Principalii metaboliţi ai paroxetinei sunt produşi polari şi conjugaţi ai oxidării şi metilării, care sunt
eliminaţi rapid. Ţinând cont de lipsa lor relativă de activitate farmacologică, este foarte puţin probabil
ca aceştia să contribuie la efectele terapeutice ale paroxetinei.
Metabolizarea nu afectează acţiunea selectivă a paroxetinei asupra recaptării 5-HT la nivel neuronal.
Eliminare
Excreţia urinară de paroxetină nemodificată reprezintă, în general, mai puţin de 2% din doza
administrată, în timp ce excreţia sub formă de metaboliţi este de aproximativ 64% din doză.
Aproximativ 36% din doză se excretă în fecale, probabil pe cale biliară, din care paroxetina
nemodificată reprezintă mai puţin de 1% din doză. Astfel, paroxetina este eliminată aproape complet
prin metabolizare.
Excreţia metaboliţilor este bifazică, iniţial fiind rezultatul metabolizării la nivelul primului pasaj şi,
ulterior, fiind controlată de către eliminarea sistemică a paroxetinei.
Timpul de înjumătăţire plasmatică este variabil, dar, în general, este de aproximativ 1 zi.
Grupe speciale de pacienţi
Vârstnicii şi insuficienţa renală/hepatică
La subiecţii vârstnici, la cei cu insuficienţă renală severă sau la cei cu insuficienţă hepatică apar
concentraţii plasmatice crescute de paroxetină, dar intervalul concentraţiilor plasmatice se suprapune
peste cel al subiecţilor adulţi sănătoşi.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Studiile de toxicitate au fost efectuate la maimuţe rhesus şi la şobolani albinoşi; la ambele specii, calea
metabolică este similară cu cea descrisă la om. Aşa cum este de aşteptat cu aminele lipofile, incluzând
antidepresivele triciclice, s-a detectat fosfolipidoză la şobolan. Fosfolipidoza nu a fost observată în
studiile efectuate la primate, cu durată de până la un an, în cadrul cărora s-au administrat doze de 6 ori
mai mari decât dozele clinice recomandate.
Carcinogeneză: în studiile cu durată de doi ani, efectuate la şoareci şi şobolani, paroxetina nu a avut
efect tumorigen.
Genotoxicitate: nu s-a observat genotoxicitate într-o serie de teste in vitro şi in vivo.
Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere au demonstrat faptul că paroxetina afectează
fertilitatea masculină şi feminină prin reducerea gradului de f
ertilitate şi a ratei de graviditate. La
șobolani, s-a observat creșterea mortalităţii puilor şi întârzierea osificării. Acestea din urmă au fost,
probabil, legate de toxicitatea maternă şi nu sunt considerate un efect direct asupra fătului/ nou-
născutului.
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Comprimatul de 20 mg
Nucleul comprimatului:
15
Hidrogenofosfat de calciu (E341)
Amidonglicolat de sodiu (tip A)
Stearat de magneziu (E470b)
Filmul comprimatului:
Hipromeloză (E464)
Macrogol 400
Polisorbat 80 (E433)
Dioxid de titan (E171).
Comprimatul de 30 mg
Nucleul comprimatului:
Hidrogenofosfat de calciu (E341)
Amidonglicolat de sodiu (tip A)
Stearat de magneziu (E470b)
Filmul comprimatului:
Hipromeloză (E464)
Macrogol 400
Polisorbat 80 (E433)
Dioxid de titan (E171)
Indigotină (E132).
6.2 Incompatibilităţi
Nu este cazul.
6.3 Perioada de valabilitate
3 ani.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A nu se păstra la temperaturi peste 30ºC.
A se păstra în ambalajul original (pentru a fi protejat de lumină).
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
SEROXAT 20 mg comprimate filmate
Cutie cu 2 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 7 comprimate filmate
Cutie cu 3 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 10 comprimate filmate
SEROXAT 30 mg comprimate filmate
Cutie cu 2 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 15 comprimate filmate
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor
Fără cerinţe speciale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
SmithKline Beecham Limited
980 Great West Road, Brentford, Middlesex, TW8 9GS,
Marea Britanie
16
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
Seroxat 20 mg, comprimate filmate
601/2008/01-02
Seroxat 30 mg, comprimate filmate
602/2008/01
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Reautorizare- Martie 2008
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
Februarie, 2016
1. DENUMIREA COMERCIALĂ A MEDICAMENTULUI
SEROXAT 20 mg comprimate filmate
SEROXAT 30 mg comprimate filmate
2. COMPOZIŢIA CALITATIVĂ ŞI CANTITATIVĂ
Fiecare comprimat filmat conţine paroxetină 20 mg/30 mg (sub formă de paroxetină clorhidrat
hemihidrat).
Pentru lista tuturor excipienţilor, vezi pct. 6.1.
3. FORMA FARMACEUTICĂ
Comprimat filmat.
Seroxat 20 mg
Comprimate filmate biconvexe, de formă ovală, de culoare albă, marcate cu “20” pe una dintre feţe şi
o linie de diviziune pe cealaltă faţă.
Comprimatul filmat de 20 mg are o linie de diviziune şi, dacă este necesar, poate fi împărţit în două
părţi egale.
Seroxat 30 mg
Comprimate biconvexe, de formă ovală, de culoare albastră, marcate cu “SEROXAT 30” pe una dintre
feţe şi cu o linie de diviziune pe cealaltă faţă.
4. DATE CLINICE
4.1 Indicaţii terapeutice
Tratamentul
- Episoadelor depresive majore
- Tulburării obsesiv compulsive
- Tulburării de panică, cu sau fără agorafobie
- Tulburării de anxietate socială/Fobiei sociale
- Tulburării anxioase generalizate
- Tulburării de stres post-traumatic
4.1 Doze şi mod de administrare
Se recomandă ca paroxetina să se administreze o dată pe zi, dimineaţa, împreună cu alimente.
Comprimatul trebuie mai degrabă înghiţit decât mestecat.
2
EPISOD DEPRESIV MAJOR
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. În general, ameliorarea pacienţilor debutează după o
săptămână, dar poate deveni evidentă în cursul celei de a doua săptămâni de tratament.
Similar tuturor medicamentelor antidepresive, doza trebuie evaluată şi ajustată, dacă este necesar, în
decurs de 3-4 săptămâni de la iniţierea tratamentului şi, ulterior, în funcţie de raţionamentul clinic
adecvat. La unii pacienţi, cu răspuns insuficient la administrarea dozei de 20 mg, doza poate fi
crescută treptat până la maxim 50 mg pe zi, în etape, cu câte 10 mg, în funcţie de răspunsul
pacientului.
Pacienţii cu depresie trebuie trataţi o perioadă suficientă, de cel puţin 6 luni, pentru a garanta absenţa
simptomelor.
TULBURARE OBSESIV COMPULSIVĂ
Doza recomandată este de 40 mg pe zi. Tratamentul pacienţilor trebuie iniţiat cu o doză de 20 mg pe
zi, iar doza poate fi crescută treptat, în etape, cu câte 10 mg, până este atinsă doza recomandată. Dacă
după câteva săptămâni de tratament cu doza recomandată se observă un răspuns insuficient, anumiţi
pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a dozei, până la maxim 60 mg pe zi.
Pacienţii cu TOC trebuie trataţi o perioadă suficientă de timp, pentru a garanta absenţa simptomelor.
Această perioadă poate fi de câteva luni sau chiar mai mare (vezi pct. 5.1 Proprietăţi
farmacodinamice).
TULBURARE DE PANICĂ
Doza recomandată este de 40 mg o dată pe zi. Tratamentul pacienţilor trebuie iniţiat cu o doză de 10
mg pe zi, iar doza trebuie crescută treptat, în etape, cu câte 10 mg, până la doza recomandată, în
funcţie de răspunsul pacientului. Se recomandă o doză iniţială mică, pentru a diminua la minim
agravarea potenţială a simptomatologiei de panică, despre care, în general, se consideră că survine
precoce în cursul tratamentului acestei afecţiuni. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, până la maxim 60 mg pe zi.
Pacienţii cu tulburare de panică trebuie trataţi o perioadă suficientă de timp, pentru a garanta absenţa
simptomelor. Această perioadă poate fi de câteva luni sau chiar mai mare (vezi pct. 5.1 Proprietăţi
farmacodinamice).
TULBURARE DE ANXIETATE SOCIALĂ/FOBIE SOCIALĂ
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza recomandată
se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a dozei, în etape,
cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie reevaluată periodic (vezi
pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
TULBURARE ANXIOASĂ GENERALIZATĂ
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, în etape, cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie
reevaluată periodic (vezi pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
TULBURARE DE STRES POST-TRAUMATIC
Doza recomandată este de 20 mg pe zi. Dacă după câteva săptămâni de tratament cu doza
recomandată, se observă un răspuns insuficient, anumiţi pacienţi pot beneficia de creşterea treptată a
dozei, în etape, cu câte 10 mg, până la maxim 50 mg pe zi. Utilizarea pe termen lung trebuie
reevaluată periodic (vezi pct. 5.1 Proprietăţi farmacodinamice).
3
INFORMAŢII GENERALE
SIMPTOME DE ÎNTRERUPERE OBSERVATE LA OPRIREA ADMINISTRĂRII
PAROXETINEI
Trebuie evitată întreruperea bruscă a administrării (vezi pct. 4.4 şi pct. 4.8). Schema terapeutică de
reducere a dozei utilizată în studiile clinice a constat în scăderea dozei zilnice cu 10 mg, la interval de
o săptămână. Dacă după o reducere a dozei sau la întreruperea tratamentului apar simptome care nu
pot fi tolerate poate fi luată în considerare reînceperea administrării cu doza prescrisă anterior. În
continuare, medicul poate continua scăderea dozei, dar într-un ritm mai lent.
Grupe speciale de pacienţi
Vârstnici
La subiecţii vârstnici apar concentraţii plasmatice crescute de paroxetină, dar intervalul concentraţiilor
se suprapune cu cel observat în cazul subiecţilor mai tineri. Administrarea trebuie începută cu doza de
iniţiere de la adult. Creşterea dozei poate fi utilă la unii pacienţi, dar doza maximă nu trebuie să
depăşească 40 mg pe zi.
Copii şi adolescenţi (7-17 ani)
Paroxetina nu trebuie utilizată pentru tratamentul copiilor şi adolescenţilor, deoarece studiile clinice
controlate au evidenţiat faptul că paroxetina s-a asociat cu un risc crescut de comportament suicidar şi
ostilitate. În plus, în aceste studii, nu a fost demonstrată corespunzător eficacitatea (vezi pct. 4.4 şi pct.
4.8).
Copii cu vârsta sub 7 ani
Utilizarea paroxetinei nu a fost studiată la copii cu vârsta sub 7 ani. Paroxetina nu trebuie utilizată,
deoarece nu a fost stabilită siguranţa şi eficacitatea la această grupă de vârstă.
Insuficienţă renală/hepatică
La pacienţii cu insuficienţă renală severă (clearance al creatininei sub 30 ml/min) sau la cei cu
insuficienţă hepatică pot să apară concentraţii plasmatice crescute de paroxetină. Ca urmare, trebuie
prescrise doze de paroxetină din partea inferioară a intervalului de doze recomandat.
4.3 Contraindicaţii
Hipersensibilitate cunoscută la paroxetină sau la oricare dintre excipienţi.
Paroxetina este contraindicată în asociere cu inhibitorii de monoaminooxidază (IMAO). În situaţii
excepţionale, linezolidul (un antibiotic care este un IMAO reversibil neselectiv) poate fi administrat
concomitent cu paroxetina, cu condiţia să existe facilităţi pentru supravegherea strictă a simptomelor
sindromului serotoninergic şi monitorizarea tensiunii arteriale (vezi pct. 4.5).
Tratamentul cu paroxetină poate fi iniţiat:
- la două săptămâni de la întreruperea administrării unui IMAO ireversibil sau
- la cel puţin 24 de ore după întreruperea administrării unui IMAO reversibil (de exemplu
moclobemidă, linezolid, clorură de metiltionină (albastru de me
tilen; un agent de evidenţiere
preoperator care este un IMAO reversibil neselectiv)).
Trebuie să treacă cel puţin o săptămână între întreruperea administrării de paroxetină şi iniţierea
tratamentului cu orice IMAO.
Paroxetina nu trebuie utilizată în asociere cu tioridazina, deoarece, similar altor medicamente cu efect
inhibitor asupra enzimei hepatice CYP450 2D6, poate determina creşterea concentraţiilor plasmatice
de tioridazină (vezi pct. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune).
Administrarea de tioridazină în monoterapie poate duce la prelungirea intervalului QTc, cu aritmii
ventriculare grave asociate, cum sunt torsada vârfurilor şi moarte subită.
4
Paroxetina nu trebuie utilizată în asociere cu pimozida (vezi pct. 4.5).
4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare
Tratamentul cu paroxetină trebuie iniţiat cu precauţie, la un interval de două săptămâni după oprirea
tratamentului cu un IMAO ireversibil sau la 24 de ore după întreruperea tratamentului cu un inhibitor
al MAO reversibil. Doza de paroxetină trebuie crescută treptat, până la obţinerea unui răspuns optim
(vezi pct. 4.3 Contraindicaţii şi pct. 4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune).
Utilizarea la copii şi adolescenţi sub 18 ani
Paroxetina nu trebuie utilizată în tratamentul copiilor şi adolescenţilor sub 18 ani. Comportamentele
legate de suicid (tentative de suicid şi ideaţie suicidară) şi ostilitatea (predominant agresiune,
comportament opoziţional şi furie) au fost mai frecvent observate în cadrul studiilor clinice la copiii şi
adolescenţii trataţi cu antidepresive comparativ cu cei la care s-a administrat placebo. Dacă, pe baza
necesităţii clinice, se ia totuşi decizia tratamentului, pacientul trebuie monitorizat cu atenţie, pentru a
observa apariţia simptomelor suicidare. În plus, lipsesc datele de siguranţă pe termen lung la copii şi
adolescenţi, în ceea ce priveşte creşterea, maturizarea şi dezvoltarea cognitivă şi comportamentală.
Suicid/ideaţie suicidară sau agravare clinică
Depresia se asociază cu creşterea riscului de ideaţie suicidară, auto-vătămare şi suicid (evenimente
legate de suicid). Riscul se menţine până la apariţia unor semne consistente de remisiune. Dată fiind
posibilitatea ca situaţia să nu se amelioreze în primele săptămâni de tratament, pacienţii trebuie
monitorizaţi îndeaproape, până la apariţia ameliorării. Experienţa clinică generală demonstrează că
riscul de suicid se poate accentua în primele faze ale recuperării.
Există şi alte afecţiuni psihice pentru care se prescrie medicamentul Seroxat şi care se pot şi ele asocia
cu risc crescut de apariţie a unor evenimente legate de suicid. În plus, astfel de afecţiuni pot co-exista
cu tulburări depresive majore şi din această cauză tratamentul pacienţilor cu alte afecţiuni psihice
trebuie să respecte aceleaşi precauţii ca şi în cazul tratamentului pacienţilor cu tulburare depresivă
majoră.
Este cunoscut faptul că pacienţii cu antecedente de evenimente legate de suicid sau cei cu manifestări
semnificative de ideaţie suicidară anterior iniţierii tratamentului prezintă un risc mai accentuat de
ideaţie suicidară sau tentativă de suicid, trebuind să fie monitorizaţi cu atenţie pe parcursul
tratamentului. Rezultatele unei meta-analize a anumitor studii clinice controlate cu placebo efectuate
cu medicamente antidepresive la pacienţii adulţi cu tulburări psihice au arătat existenţa unui risc
accentuat de comportament suicidar în cazul medicamentelor antidepresive, comparativ cu placebo, la
pacienţi cu vârsta sub 25 ani (vezi şi pct. 5.1).
Terapia medicamentoasă a pacienţilor, şi mai ales a celor aflaţi în situaţie de risc accentuat, trebuie să
fie însoţită de supraveghere atentă, cu precădere în etapele incipiente ale tratamentului şi după
modificarea dozelor. Pacienţilor (şi celor care îi îngrijesc) trebuie să li se atragă atenţia cu privire la
necesitatea monitorizării oricărei agravări a stării clinice, a apariţiei oricărui comportament sau ideaţii
cu tentă de suicid, precum şi la obligaţia de solicitare a sfat
ului medicului imediat după apariţia unor
astfel de simptome.
Acatizie/agitaţie psihomotorie
Utilizarea paroxetinei a fost asociată cu apariţia acatiziei, care este caracterizată printr-o senzaţie
interioară de nelinişte şi agitaţie psihomotorie, cum este imposibilitatea de a sta aşezat sau de a rămâne
liniştit, asociată, de obicei, cu stres subiectiv. Acest lucru este cel mai probabil să apară în timpul
primelor săptămâni de tratament. La pacienţii care dezvoltă aceste simptome, creşterea dozei poate fi
dăunătoare.
Sindrom serotoninergic/sindrom neuroleptic malign
În cazuri rare, în asociere cu tratamentul cu paroxetină, în special în cazul administrării în asociere cu
alte medicamente serotoninergice şi/sau neuroleptice, poate să apară sindromul serotoninergic sau un
eveniment de tip sindrom neuroleptic malign. Deoarece aceste sindroame pot determina afecţiuni cu
5
potenţial de a pune viaţa în pericol, tratamentul cu paroxetină trebuie întrerupt în cazul apariţiei unor
astfel de evenimente (caracterizate printr-un grup de simptome cum sunt hipertermie, rigiditate,
mioclonii, instabilitate vegetativă autonomă cu posibile fluctuaţii rapide ale semnelor vitale,
modificări ale statusului mental incluzând confuzie, iritabilitate, agitaţie extremă care pot evolua la
delir şi comă) şi trebuie instituit tratamentul simptomatic şi de susţinere a funcţiilor vitale. Paroxetina
nu trebuie utilizată în combinaţie cu precursori de serotonină (cum sunt L-triptofanul, oxitriptanul) din
cauza riscului de sindrom serotoninergic.(Vezi pct. 4.3 şi 4.5).
Manie
Similar altor antidepresive, paroxetina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu antecedente de
manie. La orice pacient care intră într-o fază de manie trebuie întreruptă administrarea de paroxetină.
Insuficienţă renală/hepatică
Se recomandă precauţie la pacienţii cu insuficienţă renală severă sau la cei cu insuficienţă hepatică.
(Vezi pct. 4.2)
Diabet zaharat
La pacienţii cu diabet zaharat, tratamentul cu ISRS poate influenţa controlul glicemiei. Poate fi
necesară ajustarea dozei de insulină şi/sau de antidiabetic oral.
Epilepsie
Similar altor antidepresive, paroxetina trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu epilepsie.
Convulsii
La pacienţii trataţi cu paroxetină, incidenţa globală a convulsiilor este mai mică de 0,1%.
Administrarea medicamentului trebuie întreruptă la oricare pacient la care apar convulsii.
TEC
Există experienţă clinică limitată în ceea ce priveşte administrarea concomitentă a paroxetinei cu TEC.
Glaucom
Similar altor ISRS, paroxetina poate determina midriază şi trebuie utilizată cu precauţie la pacienţii cu
glaucom cu unghi îngust sau cu antecedente de glaucom.
Afecţiuni cardiace
La pacienţii cu afecţiuni cardiace trebuie respectate precauţiile obişnuite.
Hiponatriemie
Rareori, predominant la vârstnici, s-a raportat hiponatriemie. De asemenea, la pacienţii cu risc de
hiponatriemie determinat, de exemplu, de medicaţia concomitentă sau de ciroză, este necesară
precauţie. În general, hiponatriemia este reversibilă la întreruperea administrării de paroxetină.
Hemoragie
În cazul administrării ISRS au existat raportări cu privire la sângerări cutanate anormale , cum sunt
echimozele şi purpura. Au fost raportate alte manifestări hemoragice, de exemplu hemoragii gastro-
intestinale. Pacienţii vârstnici pot prezenta un risc crescut.
Se recomandă precauţie la pacienţii care utilizează ISRS concomitent cu anticoagulante orale,
medicamente cunoscute că afectează funcţia trombocitară sau alte medicamente care pot determina
creşterea riscului de sângerare (de exemplu antipsihotice atipice cum sunt clozapina, fenotiazine,
majoritatea antidepresivelor triciclice ATC, acid acetilsalicilic, medicamente antiinflamatoare
nesteroidiene (AINS), inhibitori COX-2), precum şi la pacienţii
cu antecedente de tulburări
hemoragice sau alte afecţiuni care pot predispune la sângerare.
Interacţiune cu tamoxifen
6
Paroxetina, un inhibitor potent al CYP2D6, poate determina concentraţii reduse de endoxifen, unul
dintre cei mai importanţi metaboliţi activi ai tamoxifenului. Astfel, paroxetina trebuie evitată pe cât
posibil pe durata tratamentului cu tamoxifen (vezi pct. 4.5).
Simptome de întrerupere observate în cazul opririi tratamentului cu paroxetină
Simptomele de întrerupere la oprirea tratamentului sunt frecvente la întreruperea tratamentului, mai
ales dacă întreruperea este bruscă (vezi pct. 4.8). În studiile clinice, evenimentele adverse observate în
cazul întreruperii tratamentului au apărut la 30% dintre pacienţii trataţi cu paroxetină, comparativ cu
20% dintre pacienţii la care s-a administrat placebo. Apariţia simptomelor de întrerupere nu reprezintă
acelaşi lucru cu faptul că medicamentul ar da dependenţă.
Riscul de simptome de întrerupere poate să depindă de câţiva factori, incluzând durata tratamentului,
doza administrată şi frecvenţa de reducere a dozei.
Au fost raportate ameţeli, tulburări senzoriale (incluzând parestezii, senzaţii de curentare şi tinitus),
tulburări ale somnului (incluzând vise intense), agitaţie sau anxietate, greaţă, tremor, confuzie,
hipersudoraţie, cefalee, diaree, palpitaţii, instabilitate emoţională, iritabilitate şi tulburări vizuale. În
general, aceste simptome sunt de intensitate uşoară până la moderată, dar, cu toate acestea, la unii
pacienţi, pot avea intensitate severă. Simptomele apar, de obicei, în primele câteva zile după
întreruperea tratamentului, dar au existat raportări foarte rare de astfel de simptome, la pacienţii care,
în mod accidental, au omis o doză. În general, aceste simptome sunt autolimitante şi se remit, de
obicei, în următoarele 2 săptămâni, deşi la unele persoane pot dura mai mult (2-3 luni sau mai mult).
Ca urmare, este recomandat ca atunci când se întrerupe tratamentul, doza de paroxetină să fie scăzută
treptat, pe o perioadă de câteva săptămâni sau luni, în funcţie de necesităţile pacientului (vezi
“Simptome de întrerupere observate la oprirea administrării paroxetinei”, pct. 4.2).
4.5 Interacţiuni cu alte medicamente şi alte forme de interacţiune
Medicamente serotoninergice
Similar altor ISRS, administrarea concomitentă cu medicamente serotoninergice poate duce la apariţia
efectelor asociate cu 5-HT (sindromul serotoninergic: vezi pct. 4.4 Antenţionări speciale şi precauţii
pentru utilizare). Este recomandată precauţie şi este necesară monitorizare clinică strictă în cazul
asocierii medicamentelor serotoninergice (cum sunt L-triptofanul, triptanii, tramadolul, linezolidul,
clorură de metiltionină (albastru de metilen), ISRS, litiul, petidina şi a preparatelor pe bază de plante
care conţin sunătoare – Hypericum perforatum) cu paroxetina. Se recomandă precauţie în cazul
administrării fentanil, medicament folosit în anestezie generală sau în tratamentul durerii cronice.
Utilizarea concomitentă de IMAO şi paroxetină este contraindicată din cauza riscului de sindrom
serotoninergic (vezi pct. 4.3).
Pimozidă
Într-un studiu clinic, după administrarea concomitentă a unei doze unice mici de pimozidă (2 mg) cu o
doză de paroxetină 60 mg, au fost observate concentraţii plasmatice crescute ale pimozidei, în medie
de 2,5 ori. Acest lucru poate fi explicat de proprietăţile cunoscute ale paroxetinei de inhibare a
CYP2D6. Din cauza indicelui terapeutic îngust al pimozidei şi a capacităţii sale cunoscute de a
prelungi intervalul QT, administrarea concomitentă de pimozidă şi paroxetină este contraindicată (vezi
pct. 4.3).
7
Enzime care metabolizează medicamentul
Metabolizarea şi farmacocinetica paroxetinei pot fi influenţate de inducerea sau inhibarea enzimelor
care metabolizează medicamentul.
Când se administrează concomitent paroxetină cu un medicament cu efect inhibitor cunoscut asupra
enzimelor implicate în metabolizare, trebuie luată în considerare utilizarea de doze de paroxetină din
partea inferioară a intervalului de doze recomandate.
Se consideră că nu este necesară ajustarea dozei iniţiale atunci când medicamentul se administrează
concomitent cu medicamente cu efect inductor cunoscut asupra enzimelor implicate în metabolizare
(de exemplu carbamazepină, rifampicină, fenobarbital, fenitoină) sau cu fosamprenavir/ritonavir.
Orice ajustare a dozei de paroxetină (fie după iniţierea, fie după întreruperea administrării inductorului
enzimatic) trebuie efectuată în funcţie de efectul clinic (toleranţă şi eficacitate).
Fosamprenavir/ritonavir: la voluntarii sănătoşi, administrarea concomitentă de
fosamprenavir/ritonavir 700/100 mg de două ori pe zi împreună cu paroxetină 20 mg pe zi, timp de 10
zile, a determinat scăderea semnificativă a concentraţiilor plasmatice de paroxetină, cu aproximativ
55%. Concentraţiile plasmatice de fosamprenavir/ritonavir, în timpul administrării concomitente a
paroxetinei, au fost similare cu valorile de referinţă din alte studii, indicând faptul că paroxetina nu are
un efect semnificativ asupra metabolizării fosamprenavir/ritonavir. Nu există date disponibile legate
de efectele pe termen lung, peste 10 zile, ale administrării concomitente de paroxetină şi
fosamprenavir/ritonavir.
Prociclidină: administrarea zilnică de paroxetină determină creşterea semnificativă a concentraţiilor
plasmatice de prociclidină. Dacă se observă efecte anticolinergice, doza de prociclidină trebuie redusă.
Anticonvulsivante: carbamazepină, fenitoină, valproat de sodiu. La pacienţii epileptici, administrarea
concomitentă nu pare să aibă nici un efect asupra profilului farmacocinetic/farmacodinamic.
Potenţa paroxetinei de inhibare a CYP2D6
Similar altor antidepresive, incluzând alţi ISRS, paroxetina inhibă enzima CYP2D6 a citocromului
hepatic P450. Inhibarea CYP2D6 poate duce la creşterea concentraţiilor plasmatice ale
medicamentelor administrate concomitent, care sunt metabolizate prin intermediul acestei enzime.
Acestea includ anumite antidepresive triciclice (de exemplu clomipramină, nortriptilină şi
desipramină), neuroleptice fenotiazinice (de exemplu perfenazina şi tioridazina, vezi pct. 4.3
Contraindicaţii), risperidona, atomoxetina, anumite antiaritmice de tip 1c (de exemplu propafenona şi
flecainida) şi metoprolol. Nu se recomandă utilizarea paroxetinei concomitent cu metoprololul
administrat în insuficienţa cardiacă, din cauza indicelui terapeutic îngust al metoprololului pentru
această indicaţie.
În literatură, au fost raportate interacţiuni farmacocinetice între inhibitorii CYP2D6 şi tamoxifen, care
au determinat o reducere de 65-75 % a concentraţiilor plasmatice a uneia dintre cele mai active forme
de tamoxifen, mai exact endoxifen. În unele studii a fost raportată o eficacitate redusă a tamoxifenului
asociată utilizării concomitente cu anumite ISRS-uri antidepresive. Deoarece nu poate fi exclusă
posibilitatea reducerii efectului tamoxifenului, se recomandă ca administrarea concomitentă cu
inhibitori potenţi ai CYP2D6 (incluzând paroxetina) să fie evitată ori de câte ori este posibil (vezi pct.
4.4).
Alcool etilic
Similar altor medicamente psihotrope, pacienţii trebuie sfătuiţi să evite consumul de alcool etilic în
timpul administrării paroxetinei.
Anticoagulante orale
Poate să apară o interacţiune farmacodinamică între paroxetină şi anticoagulantele orale. Utilizarea
concomitentă a paroxetinei cu anticoagulantele orale poate duce la o creştere a acţiunii
medicamentelor anticoagulante şi la risc hemoragic. Ca urmare, paroxetina trebuie utilizată cu
precauţie la pacienţii trataţi cu anticoagulante orale (vezi pct. 4.4).
8
AINS, acid acetilsalicilic şi alte medicamente antiplachetare
Poate să apară o interacţiune farmacodinamică între paroxetină şi AINS/acid acetilsalicilic. Utilizarea
concomitentă a paroxetinei cu AINS/acid acetilsalicilic poate duce la o creştere a riscului hemoragic.
(vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare).
Este recomandată precauţie la pacienţii care utilizează ISRS concomitent cu anticoagulante orale,
medicamente cunoscute că influenţează funcţia plachetară sau cu medicamente care determină
creşterea riscului de sângerare (de exemplu antipsihotice atipice cum este clozapina, fenotiazine,
majoritatea antidepresivelo triciclice ATC, acid acetilsalicilic, AINS, inhibitori ai COX-2) precum şi
la pacienţii cu antecedente de tulburări sau afecţiuni hemoragice care pot predispune la sângerare.
4.6 Fertilitatea, sarcina şi alăptarea
Fertilitatea
Studiile pe animale au demonstrat că paroxetina poate afecta calitatea spermei (vezi pct. 5.3). Studii in
vitro pe probe umane pot sugera anumite efecte asupra calităţii spermei, totuși, rapoarte de studii de
caz cu anumite ISRS-uri (incluzând paroxetina) au arătat că efectul asupra calităţii spermei pare să fie
reversibil. Impactul asupra fertilităţii umane nu a fost încă observat.
Sarcina
Unele studii epidemiologice sugerează o creştere a riscului de malformaţii congenitale, în special
cardiovasculare (de exemplu defecte septale ventriculare şi atriale) asociate cu utilizarea paroxetinei
în timpul primului trimestru de sarcină. Mecanismul nu este cunoscut. Datele sugerează că riscul de a
avea un copil cu un defect cardiovascular, după expunere maternă la paroxetină, este mai mic de
2/100, comparativ cu o frecvenţă estimată de astfel
de defecte de aproximativ 1/100 în populaţia
generală
.
Paroxetina trebuie utilizată în timpul sarcinii doar dacă este absolut necesar. Medicul care prescrie va
trebui să analizeze opţiunea de tratamente alternative la gravide sau la femeile care plănuiesc să
rămână gravide. În timpul sarcinii, trebuie evitată întreruperea bruscă (vezi “Simptome de întrerupere
observate la oprirea administrării paroxetinei”, pct. 4.2 Doze şi mod de administrare).
Este necesară supravegherea nou-născuţilor dacă utilizarea maternă de paroxetină continuă în stadiile
avansate ale sarcinii, în special în trimestrul trei de sarcină.
La nou-născut, după utilizarea maternă în stadiile avansate ale sarcinii, pot să apară următoarele
simptome : detresă respiratorie, cianoză, apnee, convulsii, instabilitate a temperaturii, dificultăţi de
alimentare, vărsături, hipoglicemie, hipertonie, hipotonie, hiperreflexie, tremor, nervozitate,
iritabilitate, letargie, plâns continuu, somnolenţă şi dificultăţi la adormire. Aceste simptome se pot
datora fie efectelor serotoninergice fie simptomelor de întrerupere. În majoritatea situaţiilor,
complicaţiile debutează imediat sau la scurt timp (<24 de ore) după naştere.
Datele epidemiologice sugerează că utilizarea ISRS-urilor în sarcină, în special în cazul sarcinilor
instalate târziu, poate conduce la un risc crescut de hipertensiune pulmonară persistentă a nou-
născutului (PPHN). Riscul observat a fost de aproximativ 5 cazuri la 1000 de sarcini. În populaţia
generală, incidenţa este de 1 până la 2 cazuri de PPHN la 1000 de sarcini.
Studiile la animale au evidenţiat toxicitate asupra funcţiei de reproducere, dar nu indică efecte nocive
directe în ceea ce priveşte sarcina, dezvoltarea embrio-fetală, naşterea sau dezvoltarea postnatală (vezi
pct. 5.3 Date preclinice de siguranţă).
Alăptarea
Cantităţi mici de paroxetină se secretă în laptele uman. În studiile publicate, concentraţiile plasmatice
la sugarii alăptaţi au fost nedetectabile (<2 ng/ml) sau foarte scăzute (<4 ng/ml) şi, la aceşti sugari, nu
s-au observat semne de reacţii adverse la medicament. Deoarece nu este anticipată apariţia niciunui
efect, poate fi luată în considerare alăptarea.
4.7 Efecte asupra capacităţii de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje
9
Experienţa clinică a demonstrat că tratamentul cu paroxetină nu se asociază cu alterarea funcţiei
cognitive sau psihomotorii. Cu toate acestea, similar tuturor medicamentelor psihoactive, pacienţii
trebuie preveniţi în legătură cu capacitatea lor de a conduce vehicule şi de a folosi utilaje.
Deşi paroxetina nu accentuează alterările abilităţilor mentale şi motorii provocate de alcoolul etilic, nu
este recomandată utilizarea concomitentă de paroxetină şi alcool etilic.
4.8 Reacţii adverse
Unele dintre reacţiile adverse medicamentoase prezentate mai jos pot descreşte în intensitate şi
frecvenţă, o dată cu continuarea tratamentului şi nu duc, în general, la întreruperea tratamentului.
Reacţiile adverse la medicament sunt prezentate mai jos, în funcţie de clasificarea pe aparate, sisteme
şi organe şi în funcţie de frecvenţă. Frecvenţele sunt definite astfel: foarte frecvente ( 1/10), frecvente
( 1/100 şi <1/10), mai puţin frecvente ( 1/1000 şi <1/100), rare ( 1/10000 şi <1/1.000), foarte rare
(<1/10000), inclusiv raportări izolate.
Tulburări hematologice şi limfatice
Mai puţin frecvente: sângerări anormale, predominant la nivelul pielii şi mucoaselor (cel mai frecvent
echimoză)
Foarte rare: trombocitopenie.
Tulburări ale sistemului imunitar
Foarte rare: reacţii alergice (incluzând urticarie şi edem angioneurotic).
Tulburări endocrine
Foarte rare: sindromul secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH).
Tulburări metabolice şi de nutriţie
Frecvente: creşteri ale concentraţiilor plasmatice de colesterol, scăderea apetitului alimentar
Rare: hiponatriemie.
Hiponatriemia s-a raportat predominant la pacienţii vârstnici şi este, uneori, determinată de sindromul
secreţiei inadecvate de hormon antidiuretic (SIADH).
Tulburări psihice
Frecvente: somnolenţă, insomnie, agitaţie, vise anormale (inclusiv coşmaruri)
Mai puţin frecvente: confuzie, halucinaţii.
Rare: reacţii maniacale, anxietate, depersonalizare, atacuri de panică, acatizie (vezi pct. 4.4).
Frecvenţă necunoscută: ideaţie suicidară şi comportament suicidar.
În timpul tratamentului cu paroxetină sau la scurt timp după întreruprea tratamentului s-au raportat
cazuri de ideaţie suicidară şi de comportament suicidar (vezi pct. 4.4).
De asemenea, aceste simptome pot să fie determinate de boala preexistentă.
Tulburări ale sistemului nervos
Frecvente: ameţeli, tremor, cefalee, dificultăţi de concentrare.
Mai puţin frecvente: tulburări extrapiramidale.
Rare: convulsii, sindromul picioarelor neliniştite (SPN).
Foarte rare: sindrom serotoninergic (simptomele pot include agi
taţie, confuzie, diaforeză, halucinaţii,
hiperreflexie, mioclonii, frisoane, tahicardie şi tremor).
Au fost primite raportări de tulburări extrapiramidale, incluzând distonie oro-facială, de la pacienţi
care prezentau, uneori, tulburări de mişcare subiacente sau care utilizau medicamente neuroleptice.
Tulburări oculare
Frecvente: vedere înceţoşată .
Mai puţin frecvente: midriază (vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale pentru utilizare).
Foarte rare: glaucom acut.
10
Tulburări acustice şi vestibulare
Frecvenţă necunoscută: tinitus.
Tulburări cardiace
Mai puţin frecvente: tahicardie sinusală.
Rare: bradicardie.
Tulburări vasculare
Mai puţin frecvente: creşteri sau scăderi tranzitorii ale tensiunii arteriale, hipotensiune arterială
ortostatică.
Au fost raportate creşteri sau scăderi tranzitorii ale tensiunii arteriale după tratamentul cu paroxetină,
de obicei la pacienţii cu hipertensiune arterială preexistentă sau cu anxietate.
Tulburări respiratorii, toracice şi mediastinale
Frecvente: căscat.
Tulburări gastro-intestinale
Foarte frecvente: greaţă.
Frecvente: constipaţie, diaree, vărsături, xerostomie.
Foarte rare: hemoragie gastro-intestinală.
Tulburări hepatobiliare
Rare: creşterea valorilor serice ale enzimelor hepatice.
Foarte rare: evenimente hepatice (cum este hepatită, uneori asociată cu icter şi/sau insuficienţă
hepatică).
S-a raportat creşterea valorilor serice ale enzimelor hepatice. De asemenea, după punerea pe piaţă, s-
au primit foarte rar raportări de evenimente hepatice (cum este hepatită, uneori asociată cu icter şi/sau
insuficienţă hepatică). Trebuie luată în considerare întreruperea administrării de paroxetină, în cazul în
care rezultatele testelor funcţionale hepatice indică valori crescute, care se menţin o perioadă lungă de
timp.
Afecţiuni cutanate şi ale ţesutului subcutanat
Frecvente: transpiraţii.
Mai puţin frecvente: erupţii cutanate tranzitorii, prurit
Foarte rare: reacţii adverse cutanate grave (incluzând eritem multiform, sindrom Stevens-Johnson şi
necroliză epidermică toxică), reacţii de fotosensibilitate.
Tulburări renale şi ale căilor urinare
Mai puţin frecvente: retenţie urinară, incontinenţă urinară.
Tulburări ale aparatului genital şi sânului
Foarte frecvente: disfuncţie sexuală.
Rare: hiperprolactinemie/galactoree.
Foarte rare: priapism.
Tulburări musculo-scheletice şi ale ţesutului conjunctiv
Rare: artralgii, mialgii
Studiile epidemiologice, efectuate în special la pacienţi în vârstă de 50 de ani sau peste, au demonstrat
un risc crescut de fracturi în cazul pacienţilor cărora li se administrează ISRS-uri şi ATC. Mecanismul
care stă la baza acestui risc nu este cunoscut.
Tulburări generale şi la nivelul locului de administrare
Frecvente: astenie, creştere ponderală
Foarte rare: edeme periferice.
11
SIMPTOME DE ÎNTRERUPERE OBSERVATE LA OPRIREA ADMINISTRĂRII
PAROXETINEI
Frecvente: ameţeli, tulburări senzoriale, tulburări ale somnului, anxietate, cefalee.
Mai puţin frecvente: agitaţie, greaţă, tremor, confuzie, transpiraţii, instabilitate emoţională, tulburări
de vedere, palpitaţii, diaree, iritabilitate.
Oprirerea administrării de paroxetină (mai ales dacă este bruscă) duce frecvent la simptome de
întrerupere. Au fost raportate ameţeli, tulburări senzoriale (incluzând parestezii, senzaţii de şoc electric
şi tinitus), tulburări ale somnului (incluzând vise intense), agitaţie sau anxietate, greaţă, tremor,
confuzie, hipersudoraţie, cefalee, diaree, palpitaţii, instabilitate emoţională, iritabilitate şi tulburări de
vedere.
În general, aceste evenimente sunt de intensitate uşoară până la moderată şi sunt autolimitante, dar, cu
toate acestea, la anumiţi pacienţi, ele pot fi severe şi/sau prelungite. Ca urmare, se recomandă ca atunci
când tratamentul nu mai este necesar, doza de paroxetină să fie scăzută treptat (vezi pct. 4.2 şi pct.
4.4).
EVENIMENTE ADVERSE DIN STUDIILE CLINICE LA COPII
Următoarele reacţii adverse au fost observate:
Intensificare a comportamentelor legate de suicid (incluzând tentative de suicid şi ideaţie suicidară),
comportamente de autovătămare şi ostiliate crescută. Ideaţia suicidară şi tentativele de suicid au fost
observate, în principal, în studiile clinice efectuate la adolescenţi cu tulburare depresivă majoră.
Ostilitatea crescută a apărut în special la copiii cu tulburare obsesiv compulsivă şi în special la copiii
cu vârsta sub 12 ani.
Alte evenimente care au fost observate: scăderea apetitului alimentar, tremor, transpiraţii,
hiperkinezie, agitaţie, instabilitate emoţională (incluzând plâns şi modificări ale dispoziţiei),
evenimente adverse hemoragice în special la nivelul pielii şi a mucoaselor.
Evenimentele observate după întreruperea/scăderea dozei de paroxetină sunt: instabilitate emoţională
(incluzând plâns, modificări ale dispoziţiei, autovătămare, ideaţie suicidară şi tentative de suicid),
nervozitate, ameţeli, greaţă şi durere abdominală (vezi pct. 4.4).
Vezi pct. 5.1
4.9 Supradozaj
Simptome şi semne
Din informaţiile disponibile referitoare la supradozajul cu paroxetină reiese o marjă largă de siguranţă.
Experienţa cu supradozajul cu paroxetină a indicat faptul că, pe lângă simptomele menţionate la pct.
4.8 “Reacţii adverse”, s-au raportat febră şi contracţii musculare involuntare. Pacienţii s-au recuperat,
în general, fără sechele grave, chiar în cazul administrării de doze de până la 2000 mg paroxetină,
utilizată singură. Au fost raportate ocazional evenimente cum sunt coma sau modificările ECG, foarte
rar cu evoluţie letală, dar, în general, acestea s-au produs când paroxetina a fost administrată împreună
cu alte medicamente psihotrope, cu sau fără alcool etilic.
Tratament
Nu se cunoaşte un antidot specific.
Tratamentul constă în măsuri generale utilizate în tratamentul supradozajului cu orice antidepresiv.
Pentru a reduce absorbţia paroxetinei poate fi luată în considerare administrarea a 20-30 g cărbune
activat, dacă acest lucru este posibil în primele ore de la ingestia supradozei de paroxetină. Este indicat
tratament de susţinere a funcţiilor vitale, cu monitorizarea se
mnelor vitale şi supravegherea atentă.
Monitorizarea pacientului trebuie făcută în funcţie de recomandările clinice.
5. PROPRIETĂŢI FARMACOLOGICE
5.1 Proprietăţi farmacodinamice
Grupa farmacoterapeutică: antidepresive – inhibitori selectivi ai recaptării de serotonină, codul ATC:
N06A B05
12
Mecanism de acţiune
Paroxetina este un inhibitor potent şi selectiv al recaptării 5-hidroxitriptaminei (5-HT, serotonină) şi se
consideră că acţiunea şi eficacitatea sa în tratamentul TOC, tulburării de anxietate socială/fobiei
sociale, tulburării anxioase generalizate, tulburării de stres post-traumatic şi tulburării de panică sunt
determinate de inhibarea specifică a recaptării 5-HT, la nivelul neuronilor cerebrali.
Paroxetina nu este înrudită chimic cu antidepresivele triciclice, tetraciclice sau cu alte antidepresive
disponibile.
Paroxetina are o afinitate mică pentru receptorii muscarinici colinergici iar studiile la animale au
evidenţiat doar proprietăţi anticolinergice reduse.
În concordanţă cu această acţiune selectivă, studiile in vitro au evidenţiat faptul că, spre deosebire de
antidepresivele triciclice, paroxetina are afinitate mică pentru receptorii adrenergici alfa
1,
alfa
2 şi beta, pentru receptorii dopaminergici (D2), pseudo 5-HT1, 5-HT2 şi receptorii histaminergici
(H
1). Această lipsă de interacţiune cu receptorii postsinaptici in vitro este susţinută de către studiile in
vivo, care demonstrează absenţa proprietăţilor de deprimare a SNC şi de scădere a tensiunii arteriale.
Efecte farmacodinamice
Paroxetina nu afectează funcţia psihomotorie şi nu potenţează efectele de deprimare ale etanolului.
Similar altor inhibitori selectivi ai recaptării 5-HT, paroxetina determină simptome ale stimulării în
exces a receptorilor 5-HT, atunci când se utilizează la animale la care s-au administrat anterior
inhibitori de monoaminoxidază (IMAO) sau triptofan.
Studiile comportamentale şi studiile EEG evidenţiază faptul că paroxetina are proprietăţi slab
stimulatoare, la doze în general mai mari decât cele necesare pentru inhibarea recaptării 5-HT.
Proprietăţile stimulatoare nu sunt de tip “amfetaminic”. Studiile la animale indică faptul că paroxetina
este bine tolerată la nivelul sistemului cardiovascular. După administrarea la subiecţi sănătoşi,
paroxetina nu produce modificări clinic semnificative ale tensiunii arteriale, frecvenţei cardiace şi
ECG.
Studiile evidenţiază faptul că, spre deosebire de antidepresivele care inhibă recaptarea de
noradrenalină, paroxetina are o tendinţă mult mai redusă de a inhiba efectele antihipertensive ale
guanetidinei.
În cadrul tratamentului tulburărilor depresive, paroxetina prezintă eficacitate comparabilă cu
antidepresivele standard.
De asemenea, există unele dovezi cu privire la faptul că paroxetina poate avea valoare terapeutică la
pacienţii care nu au răspuns la tratamentul standard.
Administrarea paroxetinei dimineaţa nu are niciun efect dăunător, nici asupra calităţii şi nici asupra
duratei somnului. Mai mult chiar, este probabil ca pacienţii să prezinte ameliorarea somnului, pe
măsură ce răspund la tratamentul cu paroxetină.
Analiza tendinţelor suicidare la adulţi
O analiză a studiilor specifice cu paroxetină, controlate placebo, efectuate la adulţi cu tulburări
psihice, a prezentat o frecvenţă crescută a comportamentelor suicidare la adulţii tineri (cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 24 de ani) trataţi cu paroxetină, comparativ cu cei la care s-a administrat placebo
(2,19% comparativ cu 0,92%). În grupurile cu vârste mai mari, nu s-a observat o astfel de creştere. La
adulţii cu tulburare depresivă majoră (de toate vârstele), a existat o creştere a frecvenţei
comportamentului suicidar la pacienţii trataţi cu paroxetină, comparativ cu cei la care s-a administrat
placebo (0,32% comparativ cu 0,05%); toate evenimentele au fost reprezentate de tentative de suicid.
Cu toate acestea, în cazul paroxetinei, majoritatea acestor tentative (8 din 11) au fost la adulţii tineri
(vezi, de asemenea, pct. 4.4).
Răspunsul în funcţie de doză
În studiile cu doză fixă a existat o curbă a răspunsului în funcţie de doză în platou , nesugerând vreun
avantaj în ceea ce priveşte eficacitatea utilizării de doze mai mari decât dozele recomandate. Cu toate
acestea, există anumite date clinice care sugerează faptul că stabilirea treptată a dozelor poate fi
benefică pentru anumiţi pacienţi.
Eficacitatea pe termen lung
13
Eficacitatea utilizării de lungă durată a paroxetinei în tratamentul depresiei a fost demonstrată într-un
studiu de întreţinere, cu durată de 52 de săptămâni, cu protocol de prevenire a recăderilor: 12% dintre
pacienţii trataţi cu paroxetină (20 – 40 mg pe zi) au prezentat recădere, comparativ cu 28% în cazul
pacienţilor la care s-a administrat placebo.
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării obsesiv compulsive a fost
investigată în trei studii de întreţinere, cu durată de 24 de săptămâni, cu protocol de prevenire a
recăderilor. Într-unul dintre cele trei studii s-a obţinut o diferenţă semnificativă între procentul de
recăderi din cadrul grupului de tratament cu paroxetină (38%) comparativ cu cel din cadrul grupului la
care s-a administrat placebo (59%).
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării de panică a fost
demonstrată într-un studiu de întreţinere, cu durată de 24 de săptămâni, cu protocol de prevenire a
recăderilor: 5% dintre pacienţii trataţi cu paroxetină (10-40 mg pe zi) au prezentat recădere,
comparativ cu 30% dintre pacienţii la care s-a administrat placebo. Acest fapt a fost susţinut de un
studiu de întreţinere, cu durată de 36 de săptămâni.
Eficacitatea utilizării pe termen lung a paroxetinei în tratamentul tulburării de anxietate socială, a
tulburării anxioase generalizate şi a tulburării de stres post-traumatic nu a fost demonstrată suficient.
Evenimente adverse din studiile clinice la copii
În studiile clinice de scurtă durată (până la 10-12 săptămâni), efectuate la copii şi adolescenţi, au fost
observate următoarele evenimente adverse la pacienţii trataţi cu paroxetină, cu o frecvenţă de cel puţin
2% şi care au survenit cu o frecvenţă cel puţin dublă, comparativ cu cei la care s-a administrat
placebo: intensificare a comportamentelor legate de suicid (incluzând tentativele de suicid şi ideaţia
suicidară), comportamente de autovătămare şi ostilitate crescută. Ideaţia suicidară şi tentativele de
suicid au fost observate, în principal, în studiile clinice efectuate la adolescenţi cu tulburare depresivă
majoră. Ostilitatea crescută a apărut în special la copiii cu tulburare obsesiv compulsivă şi mai ales la
copiii cu vârsta sub 12 ani. Alte evenimente care au fost observate mai frecvent în grupul de tratament
cu paroxetină, comparativ cu grupul la care s-a administrat placebo au fost: scăderea apetitului
alimentar, tremor, transpiraţii, hiperkinezie, agitaţie, instabilitate emoţională (incluzând plâns şi
modificări ale dispoziţiei).
În studiile care au utilizat o schemă terapeutică de reducere a dozelor, simptomele raportate în timpul
fazei de scădere a dozelor sau la întreruperea administrării de paroxetină, cu o frecvenţă de cel puţin
2%, şi care au apărut cu o frecvenţă cel puţin dublă comparativ cu placebo au fost: instabilitate
emoţională (incluzând plâns, modificări ale dispoziţiei, autovătămare, ideaţie suicidară şi tentativă de
suicid), nervozitate, ameţeli, greaţă şi durere abdominală (vezi pct. 4.4 Atenţionări şi precauţii speciale
pentru utilizare).
În cinci studii paralele de grup cu o durată de opt săptămâni până la opt luni de tratament,
evenimentele adverse hemoragice apărute în special la nivelul pielii şi membranelor au fost observate
la pacienţii trataţi cu paroxetină cu o frecvenţă de 1,74 % comparativ cu 0,74 % observată în cazul
pacienţilor care au primit placebo.
5.2 Proprietăţi farmacocinetice
Absorbţie
Paroxetina se absoarbe bine după administrarea orală şi este metabolizată la nivelul primului pasaj.
Din cauza metabolizării la nivelul primului pasaj, cantitatea de paroxetină disponibilă în circulaţia
sistemică este mai mică decât cea absorbită de la nivelul tractului gastro-intestinal. Saturarea parţială a
efectului de prim pasaj hepatic şi scăderea clearance-ului plasmatic apar pe măsură ce creşte
încărcarea la nivelul organismului, o dată cu administrarea de doze unice mai mari sau de doze
repetate. Acest lucru duce la creşteri disproporţionate ale concentraţiilor plasmatice de paroxetină şi,
deoarece parametrii farmacocinetici nu sunt constanţi, determină o cinetică non-liniară. Totuşi, non-
liniaritatea este, în general, mică şi este limitată la acei subiecţi la care se obţin concentraţii plasmatice
mici la doze mici.
14
Concentraţiile plasmatice la starea de echilibru sunt atinse la 7-14 zile după iniţierea tratamentului cu
formele farmaceutice cu eliberare imediată sau cu eliberare controlată iar farmacocinetica nu pare să
se modifice în timpul tratamentului de lungă durată.
Distribuţie
Paroxetina se distribuie în proporţie mare în ţesuturi, iar calculele farmacocinetice indică faptul că
doar 1% din paroxetina din organism se regăseşte în plasmă.
Aproximativ 95% din paroxetina prezentă este legată de proteinele plasmatice, la concentraţiile
plasmatice terapeutice.
Nu s-a identificat nicio corelaţie între concentraţiile plasmatice de paroxetină şi efectul clinic
(experienţe adverse şi eficacitate).
Metabolizare
Principalii metaboliţi ai paroxetinei sunt produşi polari şi conjugaţi ai oxidării şi metilării, care sunt
eliminaţi rapid. Ţinând cont de lipsa lor relativă de activitate farmacologică, este foarte puţin probabil
ca aceştia să contribuie la efectele terapeutice ale paroxetinei.
Metabolizarea nu afectează acţiunea selectivă a paroxetinei asupra recaptării 5-HT la nivel neuronal.
Eliminare
Excreţia urinară de paroxetină nemodificată reprezintă, în general, mai puţin de 2% din doza
administrată, în timp ce excreţia sub formă de metaboliţi este de aproximativ 64% din doză.
Aproximativ 36% din doză se excretă în fecale, probabil pe cale biliară, din care paroxetina
nemodificată reprezintă mai puţin de 1% din doză. Astfel, paroxetina este eliminată aproape complet
prin metabolizare.
Excreţia metaboliţilor este bifazică, iniţial fiind rezultatul metabolizării la nivelul primului pasaj şi,
ulterior, fiind controlată de către eliminarea sistemică a paroxetinei.
Timpul de înjumătăţire plasmatică este variabil, dar, în general, este de aproximativ 1 zi.
Grupe speciale de pacienţi
Vârstnicii şi insuficienţa renală/hepatică
La subiecţii vârstnici, la cei cu insuficienţă renală severă sau la cei cu insuficienţă hepatică apar
concentraţii plasmatice crescute de paroxetină, dar intervalul concentraţiilor plasmatice se suprapune
peste cel al subiecţilor adulţi sănătoşi.
5.3 Date preclinice de siguranţă
Studiile de toxicitate au fost efectuate la maimuţe rhesus şi la şobolani albinoşi; la ambele specii, calea
metabolică este similară cu cea descrisă la om. Aşa cum este de aşteptat cu aminele lipofile, incluzând
antidepresivele triciclice, s-a detectat fosfolipidoză la şobolan. Fosfolipidoza nu a fost observată în
studiile efectuate la primate, cu durată de până la un an, în cadrul cărora s-au administrat doze de 6 ori
mai mari decât dozele clinice recomandate.
Carcinogeneză: în studiile cu durată de doi ani, efectuate la şoareci şi şobolani, paroxetina nu a avut
efect tumorigen.
Genotoxicitate: nu s-a observat genotoxicitate într-o serie de teste in vitro şi in vivo.
Studiile de toxicitate asupra funcţiei de reproducere au demonstrat faptul că paroxetina afectează
fertilitatea masculină şi feminină prin reducerea gradului de f
ertilitate şi a ratei de graviditate. La
șobolani, s-a observat creșterea mortalităţii puilor şi întârzierea osificării. Acestea din urmă au fost,
probabil, legate de toxicitatea maternă şi nu sunt considerate un efect direct asupra fătului/ nou-
născutului.
6. PROPRIETĂŢI FARMACEUTICE
6.1 Lista excipienţilor
Comprimatul de 20 mg
Nucleul comprimatului:
15
Hidrogenofosfat de calciu (E341)
Amidonglicolat de sodiu (tip A)
Stearat de magneziu (E470b)
Filmul comprimatului:
Hipromeloză (E464)
Macrogol 400
Polisorbat 80 (E433)
Dioxid de titan (E171).
Comprimatul de 30 mg
Nucleul comprimatului:
Hidrogenofosfat de calciu (E341)
Amidonglicolat de sodiu (tip A)
Stearat de magneziu (E470b)
Filmul comprimatului:
Hipromeloză (E464)
Macrogol 400
Polisorbat 80 (E433)
Dioxid de titan (E171)
Indigotină (E132).
6.2 Incompatibilităţi
Nu este cazul.
6.3 Perioada de valabilitate
3 ani.
6.4 Precauţii speciale pentru păstrare
A nu se păstra la temperaturi peste 30ºC.
A se păstra în ambalajul original (pentru a fi protejat de lumină).
6.5 Natura şi conţinutul ambalajului
SEROXAT 20 mg comprimate filmate
Cutie cu 2 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 7 comprimate filmate
Cutie cu 3 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 10 comprimate filmate
SEROXAT 30 mg comprimate filmate
Cutie cu 2 blistere din PVC/Al-hârtie a câte 15 comprimate filmate
6.6 Precauţii speciale pentru eliminarea reziduurilor
Fără cerinţe speciale.
7. DEŢINĂTORUL AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
SmithKline Beecham Limited
980 Great West Road, Brentford, Middlesex, TW8 9GS,
Marea Britanie
16
8. NUMĂRUL(ELE) AUTORIZAŢIEI DE PUNERE PE PIAŢĂ
Seroxat 20 mg, comprimate filmate
601/2008/01-02
Seroxat 30 mg, comprimate filmate
602/2008/01
9. DATA PRIMEI AUTORIZĂRI SAU A REÎNNOIRII AUTORIZAŢIEI
Reautorizare- Martie 2008
10. DATA REVIZUIRII TEXTULUI
Februarie, 2016
